Celebritatea scuză mijloacele

8 septembrie 2006   PE CE LUME TRĂIM

Săptămîna asta, cîţiva politicieni au pus de-o lege care să-i dea la televizor. O lege adevărată, nu de jucărie. Fiecare are raţie: 10 minute pe lună. La televiziunile private, ca să fie siguri că vorbesc pe banii altora, aşa cum le place să călătorească, să doarmă, să piardă vremea. Mi-e teamă însă că, la cît de mult le place să se audă, le vor risipi pe toate dintr-o suflare, ca un adolescent disperat s-o convingă pe colega blondă că lipsa părinţilor nu-i face apartamentul mai periculos, în vreun fel... E o lege a disperării. Oamenii ăştia nu înţeleg de ce lumea îl ascultă pe Băsescu, de ce e cu urechea ciulită la Becali. Politicienii fără chef, fără charismă, fără bun-simţ şi în general fără minte se înghesuie în acelaşi gînd "marinaru’ ăla a monopolizat presa" şi se gîndesc, în mintea lor etatistă de găină de ceapeu, că o lege va rezolva iute ce-a creat, în ani buni, însăşi viaţa. Din raţiuni umanitare, am să le explic pe scurt de ce sînt proşti. Pentru că nu-i ascultă pe cei care au succes. Inclusiv pe Băsescu. Nu, nu aşa, de acasă, înjurînd de mamă. Ci cu atenţie. Cu calm. Şi cu un profesor de română la îndemînă, eventual. Dacă nu s-ar enerva atît de repede, ar descoperi că cei mai populari dintre politicienii de scenă, ăia pe care televiziunea îi dă gratuit, au cîteva trăsături comune. Cel mai important: ştiu să vorbească puţin. Cît de puţin? Nu zece minute, nu cinci, nu unul. Puţin, în discursul public, înseamnă cinci secunde. Ce dracu’ să faci cu cinci secunde? Poţi să spui lucruri care să rămînă în mintea oamenilor şi pe care ei să le repete a doua zi la slujbă. "Iarna nu-i ca vara." "Daţi-mi dosarul şi îl public!" "Veni, vidi, vici", "Luke, may the force be with you!" Vedeţi, domnilor cu legea vorbitului, şmecheria cu comunicarea nu e să ţii omul în picioare pînă oboseşte, în timp ce-i explici. Şmecheria e să-l transformi într-un purtător de virus - acela al mesajului tău. Exact asta fac cei mai buni politicieni: construiesc mesaje pe care oamenii le pot relua, a doua zi la o bere. Ei sînt populari pentru că poţi să-i citezi şi au o concentraţie de 1 la mie (a ta, nu a lor...!). Şi pentru că au mesaj simplu, uşor de înţeles inclusiv în stîna de pe muntele Ciucaş în care ciobanul îşi ascute custura, cu gîndul la Mioara. Scuzaţi, am divagat. În jargon profesional, aceste bucăţele de discurs se numesc sound-bites. Ele au evoluat în media americane, în care politicienii au înţeles că vor ajunge la televizor dacă vor fi în stare să livreze esenţa poziţiei lor, în cîteva cuvinte. Nu de dragul conciziei, ci al ratingului: oamenii nu mai au răbdare să stea la ştiri lungi şi talk-show-uri cu replici nesfîrşite... Politicienii noştri amatori au însă o problemă şi mai mare decît bietul nostru rating: ei vor să arate că au citit cărţi şi că sînt deştepţi. Pentru asta, recurg la ce ştiu mai bine: limbajul de Ştefan Gheorghiu. Unul complicat, stufos, cu fraze compuse, multe gerunzii şi multe infinitive. Ăştia care-au dat legea aia cu zece minute cred că superioritatea omului faţă de maimuţă e dată de lungimea propoziţiei. O fi aşa în cartea de biologie, însă nu la televizor. Pe ecran, maimuţa, dresată bine, face mai mult rating cu cîteva "ooo-uuu-aaa" decît un vorbitor cu zece fraze-puse-una-peste-alta. Televiziunea cere propoziţii simple: subiect, predicat, complement. Atît cît să-nţeleagă şi maimuţa. Pune-te în pielea publicului. E un alt principiu de care n-au auzit oratorii ăştia pe care nu-i ascultă nimeni. Cei mai mulţi sînt aşa de obsedaţi de mesajul lor, încît nu folosesc nici unul dintre trucurile simple, care ţin legătura cu audienta. "V-aţi gîndit vreodată?" sau "Poate vă întrebaţi" sau "Oamenii vor să ştie" ori chiar "Dom’le, ştiţi ce-mi spune lumea pe stradă?". Par artificii demagogice însă, la fel ca şi celebrul medicament Placebo, au totuşi un efect. Şi totuşi poţi să nu aplici nimic din sfaturile astea şi totuşi să ajungi la televizor? Bineînţeles. Te omori într-un fel imaginativ. Omori pe cineva care vorbeşte bine. Sau dai o lege atît de stupidă încît să se vorbească de ea. Mission Completed.

Mai multe