Cel anost și cel șmecher
Dacă nu-l știți pe François Pignon, ați pierdut – dar puteți recupera oricînd – aproximativ două ore de bună dispoziție, de umor, dar și de momente de reflecție. François Pignon este cel mai anost om de pe pămînt. Este contabil la o fabrică, job de care se achită cu multă responsabilitate, dar nici măcar acest lucru nu-l salvează de la eticheta pe care el însuși, dar și ceilalți, i-o pun: anost. Părăsit de nevastă, cu un copil adolescent care îl evită, cu colegi care îl detestă, pare a fi o victimă garantată a vieții. Deși își face treaba foarte bine, cînd se pune problema unor reduceri de personal este primul pe listă și nimeni nu se miră, pentru că nimeni nu are față de el decît cel mult sentimente de milă. De cealaltă parte, Santini este colegul său, șef la personal, genul macho, antrenorul echipei de rugby a fabricii, aflat spre vîrful piramidei trofice. Santini nu scapă nici o ocazie să-l ridiculizeze pe Pignon, ba chiar se mîndrește cu ocazia în care i-a rupt clavicula la un meci de rugby.
Schema polarității dintre Pignon și Santini este clasică, un crochiu perfect pe care se poate construi o narațiune cu tîlc facil de prevăzut, desigur, dar nu mai puțin semnificativ. Ceva, în momentul în care viața lui Pignon pare a nu mai avea absolut nici un sens, cînd fosta soție, pe care o iubește încă, la doi ani după divorț, îl ignoră total și copilul nu-i răspunde la telefoane, cînd este amenințat de concediere și nici nu are vreun prieten sau vreo pasiune care să îl salveze, ceva însă îl mișcă de pe axul acesta în jurul căruia se învîrtea continuu. N-am să dezvălui ce, pentru că poate veți avea curiozitatea să vedeți filmul, Le placard. Fapt este că, încet-încet, viața lui se schimbă radical, el însuși își descoperă o altă față a personalității, cîștigă interesul fostei soții, al fiului, atenția colegilor și a șefilor, a altor femei frumoase din firmă etc. Bineînțeles, nici job-ul nu îi mai este periclitat, ba chiar se pune problema promovării lui. De cealaltă parte, Santini, prins în același nod narativ, se schimbă și el. Fără să își dea seama ce se întîmplă cu el, trecînd și prin episoade de tulburare depresivă, își descoperă umanitatea. Nici Pignon, nici Santini nu erau ceea ce păreau a fi la începutul filmului. Erau mult mai mult, dar nu știau. Contextele, contactele – și unele, și celelalte avînd rol educativ – îi transformă.
Vorbim, prin cercuri de specialitate, pedagogice și didactice, de o seamă de ani – nu așa de mulți, totuși – despre faptul că învățămîntul românesc se poziționează într-o viziune, într-o paradigmă curriculară a dezvoltării personale. Nu intru în detalii tehnice foarte multe, dar, cum cred că am mai explicat, asta înseamnă, la nivelul operaționalizării disciplinelor de studiu și a întregului act educațional, utilizarea instrumentarului didactic (inclusiv conținuturi disciplinare) în așa manieră încît să ducă la formarea unor indivizi capabili să-și înțeleagă sinele, să-și înțeleagă și să-și accepte propriile emoții și sentimente, să-și identifice limitele personale, să-și dezvolte, în același timp, abilitățile personale, să-și asume calitatea de om cu acceptarea alterității, cu manifestarea responsabilității, cu empatie față de sine și față de ceilalți, să dezvolte mecanisme psihologice de susținere în dezvoltarea lor personală și a unora de apărare, să dezvolte abilități de reziliență în raport cu propriile reacții emoționale și cu reacțiile celor din jur.
Desigur, aceste deziderate sînt complexe și necesită un parcurs bine gîndit, cu schimbări substanțiale de înțelegere, de abordare, de aplicare față de ceea ce era actul pedagogic și educațional – și încă mai este, în bună măsură – în vechea sau chiar vechile viziuni și paradigme educaționale. Mulți profesori nu înțeleg încă mecanismele care pot fi funcționale în acest demers, ba mai mult, poate unii nici nu îl acceptă, fixați într-o mentalitate mai învechită și mai facil de operaționalizat: transmiterea de cunoștințe. Mai mult, dintre cei care asigură funcționarea sistemului, mulți factori decizionali, manageriali, se află în aceeași împietrire, neînțelegînd și necăutînd soluții pentru ceea ce ar însemna o astfel de schimbare paradigmatică.
De ce această lungă vorbă din paragrafele anterioare? Să ne imaginăm că vrem, totuși, să atingem obiectivul acesta al unui profil al absolventului care să aparțină paradigmei dezvoltării personale. Oare el s-ar putea construi doar prin două-trei discipline de studiu și prin examene finale la acestea? Orice om de bun-simț ar spune că nu.
Citeam, deunăzi, o afirmație a unui director – nu voi spune explicit nume –, pe fondul începerii noului an școlar în condiții încă pandemice, cu nesiguranțele care ne pîndesc legate de infectări, de posibilitatea revenirii în online etc. Acesta afirma, că, neavînd alte posibilități, elevii din școala condusă de el vor face doar materiile de bacalaureat cu prezență fizică. „Celelalte ore, care pe copii nu îi interesează, că nu dau examene la ele, vor fi făcute online”. Ei bine, desigur, elevii dau examene doar din unele materii. Dar cînd tu, ca reprezentant important al mediului educațional, conducător de școală și formator de caractere umane, folosești structuri de tipul „ore care pe copii nu îi interesează”, putem spune că sistemul nostru de învățămînt riscă să eșueze, în loc să se dezvolte. Pentru că dai seama despre propria ta mentalitate, ca administrator, dar și ca educator. Și, cu siguranță, ca tine mai sînt mulți. Și de la cei ca tine se formează elevii, în spiritul acelorași mentalități. Nici măcar nu mai este vorba despre ceea ce faci la modul concret, pentru că toate raportările tale vor fi conduse, inconștient, de această mentalitate.
Care e legătura cu Pignon și Santini? Cele două personaje au reușit, prin jocul contextelor – narative, la urma urmei, căci viața nu e mereu așa de darnică – să-și descopere părți ale personalităților pe care nu le puteau accesa pînă atunci. Despre asta este vorba în paradigma dezvoltării personale. Pe care școala poate și trebuie să încerce să o faciliteze, nu să lase viața doar să-și joace ruleta.
Pentru că tocmai a început un nou an școlar, să ținem cît mai sus încrederea că toți, absolut toți elevii noștri sînt la fel de importanți și că noi, educatorii lor, trebuie să îi ajutăm să își construiască mecanismele de funcționare stabilă și coerentă în viață. Și că, pentru aceasta, nu există ore sau discipline mai importante sau mai puțin importante, implicit nu există nici profesori mai importanți sau mai puțin importanți prin prisma disciplinei pe care o predau. Un an școlar bun să avem cu toții, elevi, profesori și administratori de sistem, în care să nu fim nici unii dintre noi doar niște roboți care funcționează cu clișee!
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.