Cealaltă vîrstă
Acum un an, publicam aici acest text. Îi adăugasem şi un motto shakespearian, din Comedia erorilor: „I see thy age and dangers make thee dote...“ Într-un an nimic nu a avut timp să se schimbe. Cu atît mai puţin să îmbătrînească.
Există teme care se înnobilează prin abordare. Poate că bătrîneţea n-ar fi atît de interesantă pentru mine zilele acestea, dacă dl Pleşu nu ar fi vorbit despre ea. Nu vreau să fiu nepoliticos, aşa că mă grăbesc să precizez că nu declar lipsa de interes pentru bătrîni (dimpotrivă, foarte mulţi bătrîni mă fascinează de-a dreptul, unora le sînt recunoscător pe viaţă), ci pentru subiectele bătrîneţii şi îmbătrînirii, în sine. Fermecat de discursul dlui Pleşu, aş zice că abia aştept să îmbătrînesc, aproape cu impacienţa cu care un copil abia aşteaptă să se facă mare. Dar, pînă să se întîmple, aş avea unele lucruri de spus despre vîrsta pe care o trăiesc acum. Căci nici să ai patruzecişi... nu e uşor! Vorbesc în numele generaţiei mele, şi cine nu se recunoaşte în ceea voi spune despre vîrsta noastră e liber să protesteze, dar nu-l voi crede.
După buletin, vasăzică, nu sînt tînăr, dar nici bătrîn. Sau, mai complicat, sînt şi tînăr, şi bătrîn. Deunăzi, am trăit o experinţă care, mărturisesc, m-a şocat. În tramvai, o fetişcană de vreo 15 ani s-a ridicat de pe scaun, ca să-mi facă loc să şed, cu respect. E prima dată cînd mi s-a întîmplat aşa ceva şi, mărturisesc, m-a luat ameţeala. Fireşte, am refuzat. Apoi, am privit alarmat în jur să văd dacă nu cumva altcineva observase gestul fetei. L-au văzut destui şi, după privirile lor liniştite, nu părea nimic neobişnuit. Am coborît din tramvai destul de contrariat. În aceeaşi zi, spre seară, la unul dintre acele şpriţuri bucureştene la care se fac şi se desfac guverne, cineva mă evalua pentru înalte demnităţi – de care, de altfel, nu vreau deloc să am parte –, şi menţiona apăsat tinereţea mea ca fiind un argument important. Această incertitudine a convenţiei sociale cu privire la vîrsta pe care o trăiesc mă livrează, cum văd, relativului total. Dacă, totuşi, copilăria şi bătrîneţea au repere certe, ştiind sigur, de pildă, că la 4 ani eşti copil şi la 84 de ani eşti bătrîn, la vîrsta pe care o trăiesc eu, 44 de ani, nu ştii exact cum eşti. Eşti la mijloc. E cum e mai rău pentru că tot ceea ce ştie înţelepciunea colectivă despre vîrsta asta este că vine, negreşit, o criză. O criză fatală, pe care o consumi, fie făcîndu-te de rîs, încercînd să faci pe tînărul care erai odată, fie întristîndu-te, dîndu-ţi seama că nu se mai poate.
În acest spaţiu de vîrstă, nimic nu e sigur. Ai văzut, deja, multe, dar multe mai sînt de văzut. Ai învăţat, deja, unele lucruri, dar cîte altele nu vei mai învăţa. Ai trecut prin multe, dar mai ai încă multe de trecut. Trecutul e egal cu viitorul – eşti egal copleşit de regrete, nostalgii şi frustrări, dar şi de speranţe, planuri şi perspective. Te afli într-un şpagat din ce în ce mai întins, între trecut şi viitor, căci, paradoxal, pe măsură ce te adînceşti în această vîrstă, amîndouă se depărtează de tine. O adevărată tortură! Simţi, desigur, că meciul vieţii tale se joacă, că e timp de revanşă pentru ceea ce ai ratat, că e încă loc pentru noutate surprinzătoare. Dar nici trecutul nu e uşor. E şi el destul de lung şi destul de afurisit. Ce vreau să spun este că, la această vîrstă, trecutul şi viitorul atîrnă, în sumă, cel mai greu.
A doua trăsătură a vîrstei mele este că e vîrsta marilor aşteptări şi, pe cale de consecinţă, a marilor presiuni. Acum se aşteaptă de la tine să livrezi lucrurile mari. Acum se aşteaptă femeile să le iubeşti definitiv, rudele să faci avere, prietenii să faci carieră, duşmanii să pieri şi cei ce te iubesc să nu-i dezamăgeşti. Acum trebuie să fii sănătos, serios, responsabil, inteligent şi harnic. Inutil să comentez ce neplăceri îngrozitoare atrage să fii privit cu asemenea ochi.
Al treilea lucru neplăcut este că exact la această vîrstă ai din ce în ce mai puţin timp. S-ar zice că acum ştii suficient de multe şi poţi suficient de mult ca să guşti lumea în infinita ei vastitate. Să citeşti, să călătoreşti, să vezi, să miroşi, să pipăi, să asculţi, să vorbeşti, să scrii – ei bine, exact acum n-ai timp. Sînt atîtea de făcut înainte de a avea şansa să poţi face ce trebuie, încît te întrebi „şi dacă pot, ce dacă?“. De aici încolo, începe tristeţea.
Dar nu vreau să mă lamentez. Vîrsta aceasta, care nefiind nici bătrîneţe, nici copilărie, nici tinereţe, este pur şi simplu vîrsta cealaltă, îţi oferă şi satisfacţii. Nu e vorba de satisfacţii proprii vîrstei – nici nu cred că există aşa ceva –, ci satisfacţii ale lipsei necazurilor specifice vîrstelor pe care nu le mai ai sau nu le ai încă. De pildă, nu eşti încă şubrezit cu totul fiziceşte şi eroticeşte. Deşi, e clar că nu mai eşti cel de altădată. În celălalt sens, nu mai eşti supus ascultărilor domestice, în maniera restrictivă care ţi-a sugrumat copilăria, şi poţi să-ţi cauţi nestingherit ţigările preferate. Eşti, incomparabil, mult mai liber. Nu mai eşti şi nici n-ai ajuns încă în starea de a avea nevoie de îngrijirea altora. Te poţi îngriji singur. Poţi, chiar, să îngrijeşti şi pe alţii. În general, este vorba despre trecerea de la obiect la subiect, în raporturile „de grijă“. Nu mai eşti în situaţia să ai nevoie să aibă cineva grijă de tine – aşa cum, de altfel, vei redeveni în curînd –, ci eşti în situaţia să poţi/să trebuiască să ai grijă de cineva. Să fiu clar, nu spun că e rău. Spun, doar, că e atît de amestecat, încît nu-ţi dai seama ce e. Cealaltă vîrstă.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.