Cea mai mare greşeală a lui Barak Obama - Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse? -

Surprinzător sau nu, preşedintele Barack Obama nu a putut vizita Europa acum: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului (luni, 9 noiembrie 2009), Casa Albă a răspuns că această vizită era imposibilă, dată fiind agenda foarte încărcată a preşedintelui SUA " el tocmai urma să aibă un lung turneu asiatic, ce ar cuprinde Japonia, Singapore, China şi Coreea de Sud. Fără îndoială, mesajul Casei Albe e credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american, iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor "rebeli" din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţătoare în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul Premiu Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens " ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară… Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. (cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică!). Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite: 1) în primul rînd că B.O. este cel mai "mobil" preşedinte american în cel dintîi an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe ţări (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat trei ţări, iar G. W. Bush " 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt planificate şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii " precum cea din 9 noiembrie a.c.. 2) Ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive " vezi discursurile ţinute la Cairo, la Moscova, în faţa Parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte "sedentar" şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că, pesemne, nu toate audienţele i se par egale în importanţă. Să intre Europa de Est într-o categorie B a interesului său? 3) El nu a avut un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce puţini preşedinţi americani ar fi putut rata!) " dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008. Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an i-a dezamăgit pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o " şi se întrebau poate dacă ar trebui să o facă. 4) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy se declara el însuşi, simbolic, berlinez ("Ich bin ein Berliner"); două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov să dea jos zidul ("Mr. president, tear down this wall!"). În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu a părut că dorea să se înscrie pe această linie. 5) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi eroarea vizavi de polonezi) sau dacă e vorba despre o înţelegere diferită a Războiului Rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei "ofense aduse umanităţii" (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic. Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele şi actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie. Ciudată şi neinspirată decizie. Adrian Cioroianu este animatorul Centrului de Studii Europene şi Eurasiatice (EURAST " Bucureşti) şi al blogului http://geopolitikon.wordpress.com/