Ce vrem cu Republica Moldova?

Preşedintele moldovean Vladimir Voronin s-a supărat pe România. Bucureştiul îi oropseşte ţara şi vrea să-i impună modele româneşti (aş fi curios ce modele bune de exportat avem). Guvernul de la Chişinău cere ajutor comunităţii internaţionale pentru a slăbi presiunea Bucureştiului. Totul ar putea părea o parodie, dacă nu am vorbi despre autorităţile suverane ale unui stat recunoscut internaţional. Este o criză diplomatică majoră. Şi este reacţia isterică a Guvernului moldovean faţă de intrarea României în UE, fapt care a schimbat dramatic raporturile dintre cele două state şi, mai ales, între un stat şi cetăţenii celuilalt. România devine acum mult mai atractivă pentru cetăţenii moldoveni, care altfel nu au multe perspective, sînt abandonaţi undeva între două imperii, blocaţi într-un stat nereformat, corupt şi cu accente autoritariste. Această criză diplomatică trebuie să ne pună serios pe gînduri. Ce vrem cu Moldova? Odată stabilită graniţa UE pe Prut, orice gînduri de unire încetează, nu că ar fi fost ceva concret sau realizabil, de capul lor, pînă acum. Dar măcar renunţăm formal la iluzia unirii. Vrem Moldova în UE. Foarte bine, este şi legitim şi recomandabil. Trebuie să creăm alianţe cu alte state din UE care ar putea susţine agenda unor viitoare extinderi, trebuie să ţinem uşa deschisă. Dar Moldova în UE este ceva de perspectivă lungă, dacă se va întîmpla. Ce vrem cu Moldova în relaţia bilaterală? Bucureştiul are de-a face cu doi actori diferiţi peste Prut: statul moldovean şi societatea moldovenească. Pînă acum i-am tratat greşit. În ce priveşte statul, atunci cînd (rar) au vrut să facă ceva, guvernele de la Bucureşti au încercat să concureze Rusia în jocul de putere. Este un demers facil: Moldova depinde de Rusia, să tragem de ea înspre noi. Am încercat să atragem elita politică de la Chişinău de partea României. Ca să ce? Care e finalitatea acestui demers? România a acceptat să intre într-o cursă a influenţelor regionale cu Moscova în care nu putea cîştiga. Primea Moldova energie de la ruşi, am încercat o vreme să le oferim energie românească. Bineînţeles, am renunţat repede, România nu e nici destul de mare, nici destul de bogată să ţină altă ţară în spate. Iar mijloacele de presiune ale Moscovei sînt incomparabil mai puternice: trupe, economie, investiţii, minoritatea rusofonă. Nici nu e de mirare că orice guvern de la Chişinău fie este fidel şi slugarnic faţă de Moscova, fie este atît de fragil şi izolat încît nu rezistă multă vreme. Atunci, la ce bun să investim energie diplomatică şi ajutoare pentru a-l atrage pe Vladimir Voronin de partea României? Preşedintele Băsescu a părut o clipă că a obţinut o mare victorie diplomatică atunci cînd a mers peste Prut şi i-a spus de la obraz ceva de genul: gaspadin Voronin, cînd mai ai o problemă, sună-ne pe noi înainte. A urmat pupătura tradiţională şi am bifat impresia unei neaşteptate reîncălziri a relaţiilor. După care a urmat revenirea spre Moscova, după ce Putin a început să nu mai răspundă el la telefoanele de la Chişinău, iar produsele moldoveneşti au început brusc să manifeste defecte de fabricaţie, fiind refuzate de piaţa rusească prin ucaz administrativ. Ce vreau să spun? Că ar trebui să avem relaţii normale cu guvernele de la Chişinău, dar nu ar trebui să fim obsedaţi de dragostea arătată de acestea. Că e puţin important ce declaraţii face un oficial sau altul despre România. În schimb, România ar trebui să îşi îndrepte atenţia spre societatea moldovenească. Acolo există şi simpatia adevărată pentru Bucureşti şi de acolo poate veni şi adevărata schimbare a Moldovei. Ajung astfel la a doua problemă de perspectivă: am încercat în toţi aceşti ani să-i convingem pe moldoveni că ei sînt români, că sînt fraţii noştri. Am tratat Moldova din perspectivă pur românească, de parcă nimic nu s-a schimbat de la acel "Soldaţi, vă ordon treceţi Prutul!". Dar între timp s-au schimbat multe. Există acolo o minoritate rusofonă puternică, există o majoritate care oscilează identitar între românism şi moldovenism, există o economie orientată spre est. Nu spun că dorinţa de regăsire nu e firească şi de înţeles. Spun doar că nu văd ce am realizat în toţi aceşti ani prin încercarea de a-i covinge pe moldoveni că sînt români. Cei care erau deja convinşi se comportă ca atare, urmăresc presa din România, se simt într-un fel aici. Cei care nu erau convinşi nu şi-au schimbat părerea. Astfel, problema identitară a Moldovei s-a agravat în toţi aceşti ani: o parte din populaţie trăieşte virtual în România, o parte din populaţie trăieşte virtual în Rusia, o mare parte din populaţie munceşte în mod real în vestul Europei. Revin la Uniunea Europeană şi la modul în care UE schimbă perspectiva relaţiilor România-Moldova. De fapt, în relaţia cu statul moldovean lucrurile nu se schimbă foarte mult. România + UE tot nu se pot contrapune Rusiei în jocul de-a "cine are muşchi mai mari în regiune". Lideri oportunişti ca Voronin vor face mereu joc de glezne între Est şi Vest, dar vor alege Estul. Însă lucrurile se schimbă enorm în ce priveşte societatea moldovenească: România devine poarta de intrare în lumea bună. De aici şi tensiunea din ultima vreme: avem puţin de promis oficialilor moldoveni şi foarte mult de oferit cetăţenilor moldoveni. Acordarea masivă a cetăţeniei este doar un pas şi trebuie să continuăm indiferent de ce spune Guvernul de acolo. Dar este momentul oportun pentru ca România să schimbe societatea moldovenească în profunzime. Şi trebuie să atragă UE în acest demers. Dar nu ca să-i convingem că sînt români. Nu vom vinde această strategie la Bruxelles şi nici nu are viitor. Trebuie să investim masiv în societatea moldovenească, peste capul lui Voronin, în media, ONG-uri, educaţie. Cam ce înseamnă Europa pentru statele mai mici şi subdezvoltate.