Ce spun despre noi barometrele de consum cultural – dialog cu Anda BECUȚ

Barometrul cultural este o cercetare care se face, an de an, din 2005. Întîmpinat la început cu neîncredere și scepticism, a început, treptat, să fie luat în seamă și comentat tot mai mult. Uneori, comentariile se reduc la exclamații indignate: „Românii nu citesc!“, „Românii nu merg la cinematograf!“. Anda Becuț este director de cercetare la Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală. Pentru că tocmai a fost publicat Barometrul de consum cultural 2016, am invitat-o la un dialog, pentru a înțelege ce este dincolo de cifre și procente.

Sînt zece ani de cînd se fac astfel de cercetări. La ce ne ajută barometrele culturale?

Obiectivele acestui barometru ar fi să devină un instrument pentru specialiștii care lucrează în domeniul culturii, să fundamenteze politicile, programele și strategiile Ministerului Culturii. Este adresat și publicului larg, în măsura în care oamenii sînt interesați să vadă care sînt tendințele consumului cultural. În de­cursul celor zece ani, am constatat că la început a fost o oarecare reținere în a primi și a utiliza astfel de analize, dar în ultima perioadă – mai ales cu ocazia concursului pentru Capitala Europeană a Culturii – regăsim o parte din datele noastre în strategiile orașelor candidate. Am mai primit reacții și din partea managerilor culturali, care au folosit datele în planurile lor de management sau în evaluările lor. Rezultatele noastre sînt folosite și în mediul academic. Prin barometru, oferim o evaluare generală a consumului cultural, dar ulterior aceste informații pot fi aprofundate pe anumite capitole.

Ce fel de rețineri au fost la început, ce fel de ecouri?

În principal, a fost o reținere legată de faptul că domeniul culturii – care este considerat „inefabil“ – poate fi asociat cu cifrele și cu analizele de tip cantitativ. E o reținere pe care o regăsim la anumiți intelectuali și pe care este greu să-i convingem că ceea ce facem noi este perfect valid, în limitele științelor sociale. Pe de altă parte, există o suspiciune privind rezultatele sondajelor de opinie. La început am fost asociați cu sondajele pe teme politice și a durat ceva timp pînă cînd oamenii au înțeles că e altceva, pe alte teme, și că nu urmărim neapărat un scop practic și nu vrem să impunem niște idei sau niște soluții. Nu sîntem în posesia adevărului absolut, doar oferim o imagine a consumului cultural într-o anumită perioadă și pe un anumit eșantion.

Care sînt schimbările importante în consumul cultural pe care le-ați constatat în acești zece ani?

Dacă ne referim la consumul în spațiul domestic, preferințele nu s-au schimbat foarte mult, deși dotările au evoluat prin apariția noilor tehnologii. Pe primul loc se află privitul la televizor, apoi ascultatul muzicii și al emisiunilor de radio, urmate spre final de cititul ziarelor, revistelor și cărților. Din această perspectivă, nu observăm diferențe. În privința consumului în spațiul public, observăm niște modificări. Am remarcat în ultima perioadă o schimbare a preferințelor și a genurilor: sînt preferate filmele de acțiune și polițiste (înainte erau comediile), la muzica populară și la manele procentele au scăzut, înregistrăm creșteri la muzica clasică și la muzica pop străină. Practicile de agrement s-au schimbat și ele.

Multe comentarii din presă despre barometrul cultural au titluri de genul „Românii nu citesc“, „Românii nu merg la film“. E vorba despre români în general în aceste cercetări, chiar putem trage astfel de concluzii generalizate?

Sînt anumite nuanțe. Eșantionul este reprezentativ la nivel național, pentru că reproduce caracteristicile socio-demografice la nivel național, iar cazul Bucureștiului îl tratăm separat. Nu putem generaliza însă atunci cînd vine vorba despre practici specifice și despre domenii și subdomenii ale culturii, pentru că există diferențe din perspectiva capitalului social, a categoriilor socio-profesionale, a vîrstei, genului etc. Sînt multe componente care determină consumul cultural.

Predomină în continuare privitul la televizor: peste 90% din respondenți declară că aceasta este forma principală de consum cultural. Ce ne spune asta?

Ne poate spune că, pentru anumite categorii, privitul la televizor poate fi singurul tip de consum cultural disponibil. Categoria vîrstnicilor este cea mai mare consumatoare de TV. Mai poate să însemne că ne-am obișnuit cu această practică și o reproducem. Ne mai spune ceva și despre stilul de viață: dacă ne întoarcem de la serviciu obosiți, acesta e, poate, singurul lucru pe care îl facem; sau dăm drumul la televizor ca să meargă ceva în fundal în timp ce avem alte activități casnice. În anii trecuți foloseam distincția între consumul de tip „elitist“ și consumul „de masă“. Acum am încercat să rafinăm conceptele și să vedem dacă se aplică explicații de tip „omnivorism“ versus „univorism“. Analizele arată că există o tendință de diversificare mai mare a tipologiilor de consum, în funcție de anumite caracteristici ale persoanei. Am mai constatat că, în spațiul domestic, consumul împreună cu ceilalți este destul de scăzut: nu prea ne mai invităm prietenii acasă ca să ne uităm la un film sau să ascultăm o muzică. O posibilă explicație poate fi faptul că oferta din spațiul public s-a diversificat, oamenii pot alege. Pe de altă parte, poate fi și o tendință de protejare a spațiului privat, a intimității. Ce se întîmplă în spațiul public ține de latura noastră socială (iar azi avem și varianta rețelelor sociale). În spațiul domestic ne restrîngem la familie și atît. Poate fi o tendință de separare a celor două laturi ale vieții noastre, pe care o regăsim de multă vreme în societățile occidentale.

Barometrul se ocupă și de infrastructura culturală. Ce se află dincolo de cifre și procente?

Cifrele trebuie corelate cu infrastructura: cîți au acces la cinematograf și la alte instituții culturale? În multe localități din țară, după ce sălile de cinema au trecut la autoritățile locale, multe dintre ele au dispărut, din cauza neglijenței decidenților politici. A mai fost un val de afectare a infrastructurii culturale în perioada crizei, cînd o parte a instituțiilor culturale au fost desființate sau comasate. Mai avem însă situația unor domenii, cum ar fi opera și opereta, care nici înainte de 1990 nu aveau o infrastructură mai mare. Prin urmare, pe acest subdomeniu cultural consumul e foarte scăzut. Există o tendință de creștere a consumului pe domeniul muzicii clasice, dar nu au mai fost deschise alte spații cu o asemenea destinație, iar în multe localități nu există săli de concerte. În 2005-2006 am bătut la pas multe localități din țară în care biblioteca publică era singura instituție culturală. Rețeaua de biblioteci este cel mai bine reprezentată, dar în alte domenii infrastructura e deficitară. Iar în mediul rural situația e dramatică, nu există nimic. Sistemul de distribuție a produselor culturale este și el deficitar. Și-atunci se explică și mutarea consumului în spațiul privat: descarci de pe Internet un film, asculți muzică.

În barometrul din acest an există și un capitol despre piratare. Principala preocupare a oamenilor care descarcă ilegal filme și muzică este că s-ar putea să ia viruși de pe Internet. Abia mai încolo apare problema ilegalității. Cum comentați?

Pirateria apare și datorită lipsei de acces la bunurile culturale, din cauza prețului, comodității, dar în principal din lipsa unei cunoașteri a drepturilor de proprietate intelectuală și a modului în care pirateria afectează producătorii de bunuri culturale. Este ușor repetabilă, acest comportament e facil (de genul: „Dacă văd că cineva trece pe roșu, trec și eu pe roșu, deși știu că e interzis“). Am încercat să privim acest fenomen dintr-o perspectivă mai largă, să nu vedem doar efectele negative, pentru că partea de acces la informație poate să fie un efect pozitiv al acestui tip de consum. Ca să scadă piratarea, ar trebui făcute campanii de conștientizare, de la vîrste foarte fragede, de la școala generală și liceu. Copiii trebuie să înțeleagă că nu e în regulă să iei ceva de pe Internet și să faci un „referat“, că nu poți folosi o poză fără măcar să indici sursa. Și ar trebui diversificate canalele de distribuție a produselor culturale. În alte țări s-au făcut sisteme de distribuție a cărții și a muzicii pe Internet, la prețuri mai mici, care să încurajeze consumul corect.

Au loc în continuare foarte multe evenimente de tipul „zilele orașului“, serbări populare în comune, adesea ironizate pentru că sînt „petreceri cu mici și bere“ oferite din motive electorale. Totuși, participarea publicului la astfel de evenimente e foarte mare, e un fapt…

Sînt pe primul loc în consumul în spațiul public. În anumite localități doar astfel de evenimente se întîmplă, eventual o dată pe an. Problema este ce se oferă în cadrul acestor evenimente. Faptul că există niște evenimente culturale oferite de administrațiile locale mi se pare un lucru foarte bun. Ce se prezintă acolo e o altă poveste. În sine, genul acesta de activități duce la participarea comunității. Din punct de vedere antropologic, este chiar expresia spiritului comunitar, arată că ne strîngem împreună și aderăm la niște valori comune. Rolul unor cercetări precum barometrul cultural poate fi și acesta: primarul localității X ar putea observa, de exemplu, că pe lîngă manele sau muzică populară se mai cere și altceva. Mizăm pe acest gen de reacții pe care să le genereze barometrul cultural pe termen lung. Schimbările nu se petrec de la un an la altul. În Franța, de pildă, studiile de acest gen se fac de 50 de ani. Noi continuăm să le facem, dar avem un mare decalaj de recuperat.