Ce rămîne după spaima Marine Le Pen

Europa în care trăim se sperie ușor. Nu zic că n-are motive. Dimpotrivă, se petrec multe evenimente care neliniștesc pe bună dreptate. Dar sînt și situații în care ne speriem de umbra noastră. Tonul alarmist, de sirenă intensă, a devenit obișnuit pe străzile noastre, la televizoarele noastre, în sufletele noastre. Ceas de ceas, cîte un sfîrșit al lumii ne bate pe umăr. Nu-i vorbă, profeții tuturor spaimelor de tot felul umplu tot cuprinsul. Ca să arăți cît ești de deștept, astăzi, este nevoie să atragi atenția lumii asupra cîte unui pericol mortal, la care nimeni nu s-a gîndit încă. Trîmbițele tuturor apocalipselor imaginabile sună deodată. Mai nou, fiecare moment electoral dintr-o țară europeană aduce cu sine cîte o spaimă. În noiembrie anul trecut, europenii erau speriați că vine Trump la Casa Albă. Să vezi nenorociri! Am încercat, în cîteva rînduri, să pun un bemol previziunilor catastrofice – am fost imediat acuzat că țin cu Trump. Apoi, caravana spaimelor europene s-a mutat în Europa. În Olanda, a fost spaima de Geert Wilders. A trecut. Nu-i nimic, vine Franța! Acum, la ordinea zilei, e spaima de Marine Le Pen.

Pe 23 aprilie, francezii merg la urne. Rezultatul primului tur are, deocamdată, o certitudine: Marine Le Pen va merge în turul II. Cu cine? Probabil, cu Emmanuel Macron. Mai puțin probabil, cu François Fillon. Și mai puțin probabil, cu Jean-Luc Mélenchon. Sondajele, însă, liniștesc. Cu oricare dintre acești contracandidați, Le Pen pierde. Dar cît mai pot liniști sondajele astăzi? O opinie publică înspăimîntată și manipulată pînă la amețeală este, de fapt, insondabilă. Mai ales că manipularea nu vine dintr-un singur loc și nici măcar nu este făcută de „profesioniști“. Acum, milioanele de oameni se manipulează singuri. Fiecare individ cocoțat pe Facebook devine un manipulat manipulator. Că nu-și dă seama de asta este o agravantă și nu o atenuantă. Spaima de Marine Le Pen nu face excepție – multă manipulare.

De la un timp, Le Pen și partidul ei încearcă o operațiune pe care singuri o denumesc „dediabolizare“. Simțindu-se victime ale unei campanii generalizate de diabolizare, frontiștii francezi încearcă să arate că dracul nu e atît de negru. Ba, chiar, că nu e drac. Firește, nu mă înscriu într-un asemenea efort. Cred că o eventuală victorie a lui Marine Le Pen în prezidențialele franceze înseamnă un cuțit în inima Uniunii Europene și nu pot decît să fiu îngrijorat. Nu de alta, dar știu că mersul înainte al Uniunii Europene este esențial pentru biata noastră țară. Retragerea Franței din proiectul Uniunii Europene ar fi, după judecata mea, o lovitură cruntă pentru viitorul României. Sînt dintre cei care cred că România are nevoie ca de aer de o Uniune Europeană puternică și capabilă să intervină de cîte ori românii aleși de români o iau razna. Dacă tot am vorbit despre spaime, să v-o descriu în două vorbe și eu pe a mea: România rămîne pe de-a-ntregul pe mîna celor pe care românii îi aleg să o conducă. Experimentul deplin suveranist, pe care Le Pen îl vrea pentru Franța, ar fi extrem de periculos pentru noi. Nu zic că nu ne putem organiza singuri treburile de zi cu zi – zic, însă, că cei pe care îi alegem democratic să ne conducă trebuie să simtă cumva că nu pot face absolut orice le trece prin cap. E bine să simtă că deasupra lor mai e ceva ce-i poate constrînge, la o adică, să țină țara pe un anumit drum. Admit, însă, că sînt țări în Europa pe care un asemenea ghidaj supranațional le încurcă. Britanicii, de pildă, știu prea bine cum să aibă grijă ca țara lor să rămînă ceea ce este. Pentru noi, însă, lucrurile stau cu totul altfel.

Cu Franța, e altă poveste. Ei nu sînt, desigur, o națiune care să aibă nevoie de ghidaj, cum sîntem noi, dar nici o națiune care să spună că apartenența la UE o încurcă, precum britanicii. Pentru simplul motiv că dacă, în cazul nostru și al britanicilor, apartenența la Europa este temeiul apartenenței la UE, în cazul Franței, legătură e mai adîncă: Franța este însăși Europa. Dacă Franța părăsește Europa, Franța se părăsește pe sine, or, așa ceva este de neimaginat. Dar dacă Franța părăsește Uniunea Europeană, părăsește ea Europa? Mă gîndesc de la un timp dacă nu cumva facem o greșeală echivalînd fără rest Europa cu proiectul politic și economic numit Uniunea Europeană. Mai ești european dacă, în limba bruxelleză, ești eurosceptic? Mie, de pildă, Marine Le Pen mi se pare că este un politician 100% european. Tot ce spune ea, tot ce face ea este adînc înrădăcinat în tradiția și stilul european. Naționalismul și expresia lui constituțională, suveranismul, sînt invenții pur europene. Dar asta este o altă discuție pe care sper că o să putem să o facem odată…

Revenind la Marine Le Pen, ceea ce mi se pare cu totul fals este etichetarea ei drept „extremistă de dreapta“. Las la o parte că e din ce în ce mai neclar ce i acela extremism într-o Europă în care respectivul cuvînt a devenit o etichetă pe care orice om (politic sau nu) o pune imediat pe fruntea adversarului său. A fi extremist este, astăzi, eticheta oricărui dezacord. Că extremismul politic este o formă a răului, nu am nici o îndoială. Dar că orice om care nu ne place este extremist mi se pare nu doar o formă vinovată de diabolizare, ci și o dovadă că limbajul politic este tot mai rudimentar și, pe cale de consecință, că gîndirea politică a devenit tot mai primitivă. De ce este Marine Le Pen extremistă, așadar? Pentru că susține agresiv ieșirea Franței din Uniune? De ce n-ar fi extremiști și cei care militează pentru o Europă federală, cu unică suveranitate, atunci?

Apoi, nu prea înțeleg de ce Marine Le Pen este „de dreapta“. Știu, stînga a cîș­ti­gat războiul ideologic de după Războiul Rece. Nu mai poți spune cu toată gura că există un extremism de stînga. Încet-încet, pînă și comunismul este cauționat. Totuși, programul economic și social al candidatului Marine Le Pen este de un stîngism feroce. Le Pen se opune privatizărilor, vrea să îngrădească piața liberă cu reguli de natură politică, vituperează băncile private, propovăduiește egalitatea socială, susține patetic cauza clasei „de jos“, detestă elitele. Nu orice naționalism este de dreapta. Occidentul, desigur, a cunoscut direct naționalismul și rasismul dement ale lui Hitler, dar noi am cunoscut naționalismul dement al lui Ceaușescu, sîrbii au cunoscut na­țio­nalismul dement al lui Miloșevici, iar rușii, acum, pe cel al lui Putin. Pe acesta, de altfel, Le Pen îl admiră la scenă deschisă. Ca tip de lider autoritar, Le Pen este mult mai aproape de Putin decît, să zicem, de Trump.

Se spune, adesea, că, la extremă, stîn­ga se confundă cu dreapta. Odată ce ești extremist, nu mai contează de unde vii, căci extremismul are profilul său unic, cumva dezideologizat. Sînt de acord. Dar, dacă e așa, de ce continuăm să numim extremismul ca fiind musai „de dreapta“, dacă se suprapune perfect peste cel „de stînga“? La fel cu xenofobia. La fel cu orice altă intoleranță. Cazul Le Pen mi se pare interesant de analizat și din această perspectivă. Chiar și după ce spaima Marine, cel mai probabil, va trece pe 7 mai, mutîndu-se, sub alt nume, în alt colț al lumii…

Foto: wikimedia commons