Ce oferim și ce așteptăm

Subiectul arzător al acestor zile se pare că a fost cel al coronițelor de la festivitățile de final de an școlar, mai bine zis premierile festive. S-a pus multă patimă în dezbaterile de pe Facebook, dar și în luările de poziție din presă. De la ironie grosolană la sarcasm, de la dispreț la revoltă, de la echilibru la radicalism am citit de toate, polarizînd pro și contra argumente mai mult sau mai puțin valide. Mi-au plăcut mai ales cîteva, echilibrate și echidistante, cum ar fi poziția lui Ciprian Mihali sau a lui Doru Căstăian. Nu voi mai scrie despre acest subiect și eu, mai ales că în momente trecute, anii trecuți, am mai scris despre asta. În esență, cred că excelența trebuie răsplătită, dar că trebuie să găsim potențialul de excelență din fiecare copil și să fim atenți să nu creăm, la nivel emoțional, traume, căci cele născute în copilărie afectează întreaga viață.

Pe de altă parte, dacă vine vorba despre cum răsplătim elevii la sfîrșit de an, am putea începe prin a ne întreba și ce le oferim pentru a ajunge acolo. Despre asta vreau să scriu, punctînd cîteva aspecte, cred eu, esențiale.

Ce le oferim la nivel de conținuturi? Un curriculum de mult învechit, încremenit în secolul trecut, pe la mijlocul lui în mare parte. Dacă este să mă refer la disciplina de studiu pe care o cunosc, limba și literatura română, la nivel liceal avem o programă care livrează elevilor o literatură exclusiv a trecutului îndepărtat. Ultimul scriitor canonic menționat în programa școlară aparține generației de la 1960, Marin Sorescu. Sîntem un popor căruia îi place să trăiască prin paseisme, glorificînd doar un trecut datat, într-o formulă de melancolică evocare. A trecut mai bine de o jumătate de secol de la generația lui Marin Sorescu și noi ne întoarcem cu privirea înspre acel timp doar, livrîndu-le-o copiilor din anul 2022. N-am fost în stare, deci, în mai bine de o jumătate de secol, să ne actualizăm programele școlare, să le aducem cu conținuturile la zi, să facem noi selecții, să validăm noi valori culturale și științifice. N-avem, așadar, programe școlare actualizate, n-avem planuri-cadru actualizate, predăm strungul în epoca informatizării. Sîntem, ca să fac o comparație, ca un individ care se cramponează de un trecut pe care-l retrăiește emoțional în buclă, nereușind să se mai bucure de prezent și să-i dea valoare. Psihologia are niște chestii de spus despre o astfel de tipologie...

Ce le oferim la nivel de viziune curriculară? O paradigmă mai ales estetică și culturală, mai deloc a dezvoltării personale. Le oferim o perspectivă aproape exclusiv teoretică asupra unor conținuturi cărora elevii nu le mai pot vedea legătura cu viața. Și dacă, pentru generația mea, spre exemplu, această ruptură nu părea gravă, pentru generațiile actuale este. Căci avem de-a face cu generații mai libere, mai reflexive, care interoghează cu mai mult curaj totul. Care nu mai vor să vadă în romanul Ion doar imaginea realismului rural sau în romanul Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război doar imaginea intelectualului idealist, care nu mai vor să vadă în Enigma Otiliei doar balzacianismul sau în poezia lui Bacovia doar catharsis. Dar noi le oferim grile de cunoaștere standardizate, fără de care nu pot promova clasa sau nu pot lua bacalaureatul, deci îi obligăm să gîndească șablonizat, pentru a avea succes, conform unor tipare constrîngătoare, nu unor judecăți de valoare și unor argumente proprii, actualizate în conformitate cu propriile lor experiențe de viață și cu lumea reală (exterioară, dar și interioară, emoțională) în care trăiesc ei.

Ce le oferim la nivel de metodă didactică? Deși în această privință lucrurile s-au mai mișcat, s-au făcut eforturi, formări și reformări de-a lungul anilor, procesul didactic este tributar unui model tradițional, în proporție mare. Demersuri didactice inductive, ex cathedra, demonstrații și discursuri profesorale, cu creta (sau carioca) și tabla de partea profesorului. Tehnologia și informatizarea, chiar și acolo unde există ca logistică, reprezintă niște excepții în utilizare, metodele moderne de predare, învățare și evaluare sînt utilizate ocazional sau formal. Și aici intră în discuție, de asemenea, corpul profesoral pe care îl punem la dispoziție, care este în bună măsură blazat, lipsit de entuziasm, dar nu doar din vina lui, ci și din vina celor care nu îi asigură un statut care să-l motiveze și să-l proiecteze într-o altă zonă, mai înaltă, a stimei de sine.

Ce le oferim la nivel de infrastructură și de logistică? Avem școli care seamănă, aproape toate, cu niște cutii compartimentate rigid. Fie clădiri istorice înghesuite, în care se înșiră săli de clase de-a lungul unor coridoare impunătoare, fie clădiri construite în anii comunismului sau după, pe același principiu, doar cu mai puțină grandoare a coridoarelor și a înălțimii sălilor. Școlile noastre nu respiră, nu au spații modulare, bibliotecile lor nu sînt spații deschise, coridoarele nu sînt locuri de socializare și de posibil studiu de grup sau individual, nu au locuri de relaxare, de interacțiune, de cunoaștere și de intercunoaștere, cantine unde să se poată lua liber masa etc. Nu mai spun despre spațiile exterioare, terenuri de sport, spații verzi etc., în unele școli absente cu desăvîrșire. Școlile noastre sînt spații care mai degrabă induc sentimentul constrîngerilor, decît al libertăților spiritului. Dacă ai apucat să vezi vreo școală-două din alte țări, deja e simplu să faci comparația în defavoarea alor noastre.

Sigur, este o dezbatere importantă, la nivel psihologic, cea despre cum răsplătim excelența, cum premiem, cum dăruim coronițe, așa cum spuneam la început. Dar poate ar trebui să ne focalizăm mai mult pe ceea ce oferim, așadar, în procesul acesta al atingerii excelenței, ca sistem educațional al anului 2022 și al anilor care urmează.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.