Ce (nu) le place în România

În urmă cu cîteva zile, cînd mă gîndeam la subiectul pentru această cronică, înclinam să vorbesc despre apropiatul raport al Comisiei Europene referitor la reformele din justiţie. Tema se potrivea profilului rubricii, era de actualitate, aveam ceva informaţii despre felul în care va arăta raportul etc. Luni dimineaţă, ascultînd radioul la care lucrez, RFI România, m-am decis să schimb subiectul. Despre raportul Comisiei se va mai scrie, unde mai pui că acum puţină vreme, Mircea Vasilescu l-a abordat într-un excelent articol preluat şi de Courrier International, publicaţie de referinţă a peisajului mediatic hexagonal. Revelaţia de luni n-a avut nimic de-a face cu succesele sau insuccesele din justiţie. În dimineaţa de 14 iulie (sărbătoarea naţională a Franţei), Mihaela Dedeoglu, realizatorea programului matinal, a rugat cîţiva francezi care se află ori s-au aflat în România să îi răspundă la trei întrebări: Ce le lipseşte din Franţa? Ce le place în România? Ce nu le place aici? Iată o sinteză a celor mai interesante răspunsuri. Ce le lipseşte. Mîncarea, felul de a mînca, bistrourile, "la gourmandise", cum spunea unul dintre cei intervievaţi. Lui Marion Guyonvarch, jurnalist independent, îi lipsesc "pain au chocolat" şi croissant-ul de dimineaţă, lui Didier Montagne, directorul Insitutului Francez, îi lipsesc fructele de mare, jurnalistul franco-român Nicolas Don ar vrea să găsească în restaurantele româneşti aceeaşi carne ca în braseriile pariziene: "Aici carnea e tăiată altfel şi, mai grav, e întotdeauna prea bine făcută, nu există acel Ťa point» pe care îl găseşti în Franţa". Dincolo de mîncare, le lipsesc cărţile, librăriile, felul în care sînt citite ziarele: "În Franţa citesc întotdeauna jurnalul într-o cafenea - spune Jean-François Peres, fost redactor-şef al revistei Regard -, în România nu îmi vine să fac asta, nu o simt". Unora le lipseşte spiritul asociativ ("În România oamenii nu se mobilizează în sprijinul unei idei, al unei cauze"), altora le lipsesc chiar celebrele greve franceze, după cum se plînge Morgan Garcia, instalat de curînd la Bucureşti. Ce nu le place. Zgomotul. Bucureştiul e un "oraş zgomotos, obositor" - susţine Marion Guyonvarch. "Un zgomot perpetuu - adaugă şi Didier Montagne - e imposibil să te plimbi în linişte cînd eşti pieton, eşti bruscat din toate părţile." "Bucureştiul e un oraş destructurat şi haotic - consideră jurnalistul Laurent Couderc de la lepetitjournal.com - este colorat, dar şi cenuşiu în acelaşi timp." "Traficul rutier ar trebui ameliorat" - crede ambasadorul Franţei, Henri Paul, care spune că merge pe jos ori de cîte ori poate. În cu totul alt registru, Philippe Guillet, directorul artistic al ambasadei Franţei, detestă cuvîntul "imediat". "Este un cuvînt pe care românii îl folosesc des, dar care are altă semnificaţie decît în Franţa. Acolo, imediat înseamnă imediat. Aici, imediat înseamnă altceva, diferit de la un interlocutor la altul: poate însemna Ťpeste trei ore», sau Ťcîndva», sau Ťîntotdeauna». Imediat e o amînare sau o anulare a răspunsului." Ce le place. Oamenii. "Luaţi individual sînt extraordinari, săritori, simpatici" - spune Nicolas Don. Philippe Guillet simte în bucureşteni o "energie pentru lucrurile noi", pe care nu o mai întîlneşte la Paris, "unde oamenii par ceva mai blazaţi". Ambasadorului Henri Paul îi place vremea: "în general e vreme frumoasă la Bucureşti, lucru pe care ar trebui să îl conştientizăm mai bine". Interesantă e şi relaţia cu timpul: "Românii se joacă cu timpul - spune Laurent Couderc. Ai cîteodată senzaţia că timpul nu există sau are puţină valoare. Încă nu am înţeles care e ora de dejun ori de cină a românilor. Lucrul acesta se vede şi la nunţile româneşti, cînd petrecerea nu se mai sfîrşeşte". Nicolas Don simte acelaşi lucru: "E o gestionare unică a timpului în România. În Bucureşti trăim într-un fel de iureş, totul se mişcă foarte repede, ai impresia că oamenii sînt nişte muşte fără cap şi, dintr-odată, timpul parcă se opreşte: auzi un porumbel, vezi cum cade o frunză, te trezeşti că ai două ore numai pentru tine, apoi iureşul porneşte din nou". Le mai plac anotimpurile intermediare, primăvara şi toamna, mirosul florilor de tei ("Nici nu ştiţi ce mult îmi lipseşte mirosul de tei la Paris" - spune Jean-François, întors în Franţa), plimbările - "Îmi place să întîlnesc case, străzi, oameni" - mărturiseşte Marion. Trăgînd linie şi adunînd, cei întrebaţi se simt bine în România. "Cîteodată sînt însă apăsat de singurătate" - recunoaşte Didier Montagne. "Românii sînt la ei acasă, au o limbă şi un spaţiu bine definit. Noi sîntem adesea faţă în faţă cu propria singurătate. Ce îmi lipseşte cel mai mult este această familiaritate a realului."