Ce ne învață Amos Oz

5 iulie 2023   PE CE LUME TRĂIM

În cărțulia Cum să lecuiești un fanatic, Amos Oz relatează că, fiind copil, provenind dintr-o familie săracă, părinții lui îl luau după-amiezele prin cafenelele unde ei se întîlneau cu prietenii lor, pentru că nu aveau ce să facă cu el. Copilul este așezat pe un scaun. Și așteaptă. Uneori multe ore, căci părinții se prind în discuții aprinse cu prietenii lor. Se plictisește. Și-atunci, pentru a-i trece timpul, încearcă să-și imagineze istoria cîte unui client sau a cîte unui cuplu. Așa a ajuns scriitor, mărturisește Amos Oz.

De curînd am fost într-un restaurant, în București, să iau cina, împreună cu o prietenă. Eram foarte obosiți amîndoi, iar a doua zi aveam treabă. Nu era foarte tîrziu. Alături de noi era o masă cu un grup de părinți, iar lîngă masa lor, la altă masă, se aflau copiii. Vreo cinci-șase copii. Lăsați în voia lor, aceștia făceau un vacarm inimaginabil. Acopereau cu mult dialogurile părinților, care nici ei nu erau foarte tăcuți. Dar faptul că vorbeau, strigau, țipau nu e totul, desigur. Masa era doar un punct de întîlnire, pentru că mai mereu erau în alergare printre alte mese, punînd în dificultate chelnerii și deranjînd ceilalți clienți din restaurant. Părinții însă n-aveau nici o treabă cu ce fac copiii, îi lăsau în voia lor, absorbiți de propria discuție.

Desigur, este de înțeles că părinții voiau să aibă un moment în care să se relaxeze, să poată povesti și faptul că își luaseră copiii cu ei la restaurant putea fi o consecință a dorinței lor de a-i păstra aproape, de a le oferi și lor un moment de bucurie prin întîlnirea cu prietenii lor. Dar se aflau într-un loc public, unde alți oameni încercau să ia masa și să aibă conversații, iar copiii erau un factor disturbator puternic: locul nu era unul de joacă, în care să fie firesc un du-te-vino agitat, haotic și zgomotos. Totuși, părinții nu păreau deloc conștienți de disconfortul pe care îl provocau copiii lor, ba din contra, cum sugeram, păreau fericiți că au un moment în care se eliberează de atenția concentrată pe aceștia.

Am citit zilele trecute un dialog avut de Daniel Funeriu cu Mircea Miclea, în care una dintre ideile vehiculate era aceea că nu este firesc să sprijinim o educație în care limitele să nu existe. Tema a mai fost abordată în ultima vreme, chiar și eu am mai scris despre subiect. Mircea Miclea afirma că educația bazată doar pe ceea ce îi place copilului este lipsită de fundament științific și că nefirescul ei se reflectă în comportamentele ulterioare ale adulților. Că o educație corectă presupune impunerea unor limite, a căror depășire trebuie să vină cu urmări, cu pedepse, cu sancțiuni. Pentru că un copil trebuie să deprindă pas cu pas reguli ale societății în care va trăi ca adult. Că în copilărie este firesc să permitem unele libertăți, respectiv să încurajăm spiritul liber pentru a se descoperi înclinațiile, pasiunile, preocupările pe care s-ar putea întemeia ulterior dezvoltarea adultului, dar că în acest proces limitele joacă un rol important.

Școala este sau ar trebui să fie un loc în care limitele să existe. Din păcate, nici școala nu mai are destule pîrghii, procedurale, metodologice și de autoritate, care să le impună. Respectarea unor limite a devenit tot mai relativă, iar limitele însele au devenit tot mai fluide. Întîrzierea la ore, chiulitul, comportamentul lipsit de respect sau chiar obraznic al elevilor în raport cu profesorii, comportamentul violent al elevilor între ei, consumul de diverse substanțe, nu mai spun despre dezinteresul și lehamitea față de o corectă asimilare de cunoștințe, de formare de aptitudini și de competențe, respectiv față de o corectă evaluare a lor, au devenit locuri comune. Acceptate tacit de corpul profesoral, unele chiar încurajate uneori. Am auzit cazuri de profesori care sugerau unor părinți al căror copil nu voia să chiulească odată cu clasa că ar fi trebuit să se alinieze la grup.

Este adevărat, cum spuneam mai sus, procedural sînt tot mai puține pîrghii care să permită organismului școlii să sancționeze astfel de încălcări ale limitelor. Sancțiunile posibile sînt foarte puține, relativ lipsite de substanță și dificil de aplicat.

Dar ce vreau să mai subliniez aici este altceva. Și anume că nu doar școala și nu în primul rînd școala trebuie să fie locul unde se învață respectul față de limite și asumarea consecințelor pentru încălcarea lor. Dacă în familie nu există această practică, școala nu o poate dezvolta. Mai mult decît atît, limitarea capacității școlii de a-i învăța pe copii să se raporteze responsabil la limite este o consecință și a faptului că familiile, părinții au pus și pun presiune pe ea pentru a nu le impune și a nu le respecta. Cînd părinții facilitează obținerea frauduloasă (da!) a unor motivări, cînd vin și pretind ridicarea unor sancțiuni sub amenințarea reclamațiilor și a proceselor, cînd contestă notele obținute de elevi, cînd abordează profesorii de pe o poziție de superioritate etc., este greu ca respectul față de limite să mai fie asumat de elevi.

În plus, cum devine evident, această lipsă a obișnuinței de a se raporta la limite vine și din familie. Din absența lor în cadrul acesteia. Sau din absența unora valoroase, bine stabilite și justificate, respectate. Copiii din restaurant nu aveau limite, pentru că părinții nu le impuneau, li se părea perfect firesc modul de manifestare al propriilor copii într-un spațiu public.

Mă întorc la Amos Oz. Copilul care în cafenele observa clienții imaginîndu-le destinele era unul reflexiv. Nu toți copiii sînt așa. Dar mai este ceva. Părinții îi promiteau că, dacă va sta cuminte, va primi înghețată, o delicatesă pentru el, în vremuri de sărăcie și greutăți. Era o formă de a se impune o limită și de a se descoperi beneficiile respectării ei. Sigur, nu ne așteptăm să devină toți copiii scriitori de vîrf. Dar am putea să ne așteptăm ca, în schimbul respectării limitelor, orice copil să știe că îl așteaptă o „înghețată” pe care altfel nu o primește. Pentru că așa și este: viața de adult nu-ți mai oferă, apoi, „înghețată” la tot pasul. Pentru fiecare cornet, trebuie să fi respectat niște reguli, care înseamnă, la urma urmei, niște limite.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.

Mai multe