Ce (ne) facem cu TVR?
Acesta este obiceiul pămîntului: la fiecare transfer de putere, o nouă garnitură preia controlul televiziunii publice. Şi tot la fiecare transfer de putere, nou-veniţii promit o lege prin care să „depolitizeze“ televiziunea publică. Dar, pînă la urmă, nimic nu se leagă. Instituţia continuă însă să se bazeze pe o lege datînd din 1994, care a suportat unele mici modificări ulterioare. Toată lumea recunoaşte că legea are – să spunem – imperfecţiunile ei. De fapt, hibe în toată regula. Consiliul de Administraţie depinde de votul Parlamentului. Acesta îi numeşte, prin votul majorităţii. Dar acelaşi Parlament îi poate demite la fel de uşor – este suficient să respingă raportul anual de activitate al instituţiei. Desigur, Parlamentul va avea întotdeauna o majoritate, şi un lucru e clar: în actualul cadru legal, TVR nu va face niciodată opoziţie. Şi cu greu îşi va putea permite să rămînă neutră.
Motivul este simplu: orice schimbare a majorităţii parlamentare poate duce la demiterea întregii structuri de conducere a instituţiei, cu prima ocazie. Iar raportul de activitate al Societăţii Române de Televiziune trebuie depus la Parlament nu mai tîrziu de data de 15 aprilie a fiecărui an. Un sistem mai bine pus la punct de subordonare politică a televiziunii publice nici că se putea imagina. Şi atunci, mai are rost să ne întrebăm cum se face că legea nu a fost modificată esenţial, deşi acest lucru a fost promis în mai multe rînduri? Nici Radu Călin Cristea, noul preşedinte interimar al TVR, nu va avea o soartă diferită de a predecesorilor, de va ajunge să fie „definitivat“ – acesta fiind, desigur, un fel de a spune. Căci nimeni nu e „mai provizoriu“ decît preşedintele director general al TVR. Toţi şefii din TVR îşi simt provizoratul şi acţionează în consecinţă.
Exersat din greu timp de 18 ani (de fapt, timp de 22), acest sistem a pervertit oameni şi a degradat relaţii de muncă în interiorul instituţiei. Dar apariţia canalelor private, plus oferta generoasă a societăţilor de cablu şi satelit şi, mai ales, extinderea reţelelor pînă în micile oraşe şi în mediul rural au pus în umbră televiziunea publică şi au făcut să scadă miza controlului politic al TVR. Instituţia pare a fi intrat într-o fază de amorţeală şi de abandon. „Controlul“ asupra TVR a devenit mai degrabă o victorie simbolică, decît un avantaj real în jocul politic. Azi, marile lovituri politice se dau pe canalele private.
Dar tocmai aceasta poate fi acum şi marea şansă a TVR. Cu o miză politică mult redusă faţă de anii precedenţi şi fără presiunea audienţei cîştigate rapid şi prin orice mijloace, TVR este singura instituţie media care îşi poate permite să construiască în linişte – spre norocul său, TVR nu are nevoie, de exemplu, de editori de ştiri care să răcnească prin redacţie „Breching niuuuus!“, ori de cîte ori o maşină dă într-un pom. TVR poate supravieţui şi fără redactori-şefi care numără „mortăciunile“ înainte de fiecare jurnal şi, dacă nu le ies mai mult de cinci, fac şedinţă de urgenţă cu toţi jurnaliştii. TVR poate supravieţui şi fără coordonatori care ştiu despre Parlamentul European „decît“ că este un loc în care, din cînd în cînd, îşi mai face apariţia însuşi Gigi Becali. Dacă în TVR şi-ar face loc asemenea jivine care au asaltat spaţiul televiziunilor private – şi pe care managerii le consideră mîini forte şi garanţii ale succesului –, atunci chiar că nu ar mai fi nimic de făcut.
Pînă la urmă, de ce plătim pentru TVR? Că doar nu pentru a produce programe la fel ca televiziunile private! Subvenţionată public, TVR trebuie să-şi permită „luxul“ de a fixa standarde, de a produce mereu calitate, de la jurnale la divertisment, de la talk-show la emisiunile culturale, de la film şi teatru pînă la transmisiunile şi comentariile sportive. Subvenţionată public fiind, TVR trebuie să fie altfel decît restul – cu atît mai mult cu cît tocmai subvenţia publică o scuteşte de presiunea audienţei.
Dar dacă TVR va produce calitate, să nu se teamă: nu va deveni în nici un caz o televiziune anonimă. Dimpotrivă, un public – dacă nu cel mai numeros, atunci de cea mai bună calitate – o va premia. Iar aceasta va contrazice în mod fericit opinia păguboasă, răspîndită printre managerii de presă de la noi, potrivit căreia calitatea nu se vinde, iar oamenii sînt proşti şi rolul nostru, al mediei, este să tragem un profit frumuşel din asta.
Partea bună în toată această poveste este că insule de calitate în TVR există deja, numai că acestea doar supravieţuiesc, rezistă eroic în faţa asaltului mediocrităţii, în loc să fie bazele unei noi construcţii editoriale.
Pentru un veritabil proiect de calitate al televiziunii publice merită să plătim şi chiar să facem presiuni. Altfel, TVR va mai deveni subiect de discuţie publică doar la următoarea schimbare de majoritate parlamentară, cînd iarăşi „se va face dreptate“. Şi se va promite depolitizarea TVR.
Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni economice la The Money Channel.