Ce mai facem cu Naționala?

Ce facem cu tot statul. Ne chinuim. Ne torturează şi o torturăm, chestiune din care nimeni nu va rămîne întreg. Echipa României nu e altceva decît oglinda României. În cazul concret al acestei naţionale care joacă Liga Naţiunilor e ca la montagne-russe, cînd sus, cînd jos, şi nu ştii niciodată ce va urma pentru că în majoritatea timpului ţii ochii închişi. Uiiiiiiiiiiii! Ca la celebrele trenuleţe ale groazei, prăbuşirea e fictivă. Nu moare nimeni. Doar că ne cam doare inima. Băieţii au jucat un meci de o antologie a urîtului în Muntenegru şi au pierdut, au mişcat un pic, dar pe ansamlu tot a fost prost în Bosnia, şi au pierdut iar, în fine au jucat clar mai bine cu Finlanda şi au cîştigat cu un gol care ilustrează labirinturile fotbalistice şi mentale în care rătăcim: cel care trebuia să dea gol a centrat şi cel care trebuia să centreze a dat gol. Bun, nu e ca şi cum ar fi o lege, dar aşa ar fi fost firesc. Numai că, la noi, firesc e tocmai nefirescul. La vremea cînd apar aceste rînduri jucătorii lui Iordănescu cel Mic (fiul antrenorului celei mai bune generaţii a fotbalului) au mai disputat un meci, cu Muntenegru acasă. Habar n-am rezultatul. Dar n-are importanţă, pentru că nu un rezultat schimbă relaţia noastră cu acest sport. În tradiţia zicerilor româneşti există una care ne arată despre ce e vorba în miezul problemei: „Dumnezeu e român!”. Superb! Ce te faci, însă, dacă printr-o uluitoare şi înspăimîntătoare întorsătură de destin Dumnezeu uită că e român? Că se întîmplă, vezi bine. Ei, aici e aici. Pentru că dacă e aşa, rămînem în fundul gol în mijlocul drumului. Iar noi nici măcar împăraţi nu sîntem ca să se facă lumea că nu vede. Pentru că goi sîntem! Muşteriii au furat atît de mult, la propriu şi la figurat, încît n-a mai rămas mai nimic de pus pe copilul ăsta cu mulţi părinţi. De aceea la Naţională nu trebuie un selecţioner, ci un magician (drept, la început cu toţii se cred aşa după care încep să se plîngă). La Naţionala de fotbal a României ai nevoie de o aliniere a stelelor demnă de SF-urile lui Roland Emmerich ca lucrurile să se întîmple bine, ba chiar mai toată lumea cere cu o nonşalanţă dezarmantă o astfel de înşiruire improbabilă de evenimente pentru că – nu? – Dumnezeu trebuie să fie român... whatever that means. Biserica e, ca în societate, un pilon al fotbalului, crucile curg rîu, trimiterile către înalt încep, încheie şi presară multe discursuri. De fapt, e o ipocrizie patentă. Să facă Nenea ce nu fac ei. Să îi ajute, să îi ducă în braţe tot drumul pe care nu sînt în stare să îl parcurgă singuri. Deocamdată, aici sîntem. Cînd om fi altundeva, mai vorbim despre tactică, tehnică, strategie, sistem, proiecţii. Chestii de-astea fără noimă cîtă vreme cu nooooooi este Dumneeeeezeeeeeu!