Ce înseamnă Sudul global?
Termenul „Sud global” e folosit din abundență în ziua de azi. Unii comentatori, bunăoară, avertizează că incursiunea Israelului în Gaza „nemulțumește Sudul global”, și auzim adesea că „Sudul global” își dorește o încetare a focului în Ucraina. Dar ce vor oamenii să spună cînd folosesc acest termen?
Geografic, termenul se referă la cele 32 de țări de sub linia ecuatorului (din emisfera sudică), prin comparație cu cele 54 de țări care se află la nord de ecuator. Adesea însă termenul e folosit în mod eronat, ca o prescurtare pentru o majoritate globală, chiar dacă cea mai mare parte a populației globului (și cea mai mare parte de uscat a Terrei) se află la nord de ecuator. Auzim, bunăoară, adesea, că India, țara cu cea mai mare populație a lumii, și China, a doua țară ca mărime a populației, rivalizează pentru rolul de conducere a Sudului global. În acest scop, cele două țări au organizat recent conferințe diplomatice. Ambele țări se află însă în emisfera nordică.
Termenul e, așadar, mai mult un slogan politic decît o descriere acurată a mapamondului. În acest sens, se pare că el a cîștigat popularitate ca un eufemism menit să înlocuiască alte sintagme mai puțin acceptabile. În timpul Războiului Rece, se considera că țările care nu erau aliniate nici la SUA și nici la blocul sovietic fac parte din „Lumea a treia”. Țările nealiniate au organizat în 1955 propria lor conferință la Bandung, Indonezia, și, în prezent, încă mai există 120 de țări care fac parte dintr-o mișcare de nealiniere lipsită de vigoare.
Dar odată cu dispariția Uniunii Sovietice în 1991, ideea unei „Lumi a treia” nealiniate nu a mai avut nici un sens. Pentru o vreme, s-a folosit în mod curent termenul „țări mai puțin dezvoltate”. Dar această denumire avea o rezonanță peiorativă, și de aceea lumea a început să folosească sintagma „țări în curs de dezvoltare”.
Chiar dacă această din urmă sintagmă are și ea neajunsurile ei – nu toate țările cu venituri mici sînt în curs de dezvoltare –, ea s-a dovedit utilă în contextul diplomației ONU. Grupul celor 77 (G77) cuprinde acum 135 de țări, și rolul său e să promoveze interesele economice comune ale acestora. Dar în afara contextului ONU. organizația nu are un rol semnificativ, deoarece diferențele dintre membrii săi sînt mult prea numeroase.
Un alt termen găunos la modă e „piețe emergente”, cu referire la țări precum India, Mexic, Rusia, Pakistan, Arabia Saudită, China, Brazilia și alte cîteva țări. În 2001, Jim O’Neill, pe atunci director general al Goldman Sachs, a introdus acronimul „BRIC” într-un articol care descria Brazilia, Rusia, India și China ca pe niște economii emergente cu un potențial de creștere ridicat. Chiar dacă articolul se dorea doar o analiză a oportunităților de investiții, unii lideri politici, printre care și președintele rus Vladimir Putin, s-au folosit de această grupare ca de o potențială platformă diplomatică pentru a contracara influența globală americană.
După o serie de întîlniri, primul summit BRIC a avut loc la Ekaterinburg, în Rusia, în anul 2009. După aderarea în următorul an a Africii de Sud, grupul a devenit BRICS. Apoi, la al cincisprezecelea summit BRICS din luna august a acestui an, președintele sud-african Cyril Ramaphosa a anunțat că alte șase „economii emergente” (Argentina, Egipt, Etiopia, Iran, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite) se vor alătura blocului la 1 ianuarie 2024.
De cînd au devenit un organism care organizează conferințe, țările BRICS au fost adesea considerate reprezentantele Sudului global. Dar și de data aceasta, Brazilia și Africa de Sud (acum, și Argentina) sînt singurele membre din emisfera sudică, iar grupul BRICS e mai degrabă limitat conceptual și organizațional, chiar dacă are rolul unui substitut politic al „Lumii a treia”. Unele țări membre sînt democrații, dar cele mai multe sînt autocrații și multe dintre ele se află în conflicte de durată unele cu altele.
India și China, bunăoară, se luptă pentru o frontieră disputată din munții Himalaya; Etiopia și Egipt sînt angajate într-un conflict pentru resursele de apă ale Nilului, iar Arabia Saudită și Iranul rivalizează pentru influența strategică în Golful Persic. În plus, participarea Rusiei aruncă în derizoriu orice pretenție a grupului de a reprezenta Sudul global.
Principala valoare a termenului „Sud global” e de ordin diplomatic. Chiar dacă R.P. Chineză e o țară cu venituri medii din emisfera nordică, ce concurează cu SUA pentru influența globală, ei îi place să fie descrisă ca o țară în curs de dezvoltare cu un rol de conducere important în cadrul Sudului global. Și totuși, din discuțiile purtate cu universitari chinezi, cu ocazia unei călătorii recente la Beijing, am constatat că și între ei există diferențe de opinie. Unii consideră că termenul e un instrument politic util; alții sînt de părere că o terminologie mai exactă ar împărți lumea în țări cu venituri mari, medii și joase. Dar chiar și atunci, nu toate țările cu venituri joase au aceleași interese și priorități. Somalia și Honduras, bunăoară, se confruntă cu probleme foarte diferite.
Pentru jurnaliști și politicieni, terminologia țărilor cu venituri mari, medii și joase nu e la îndemînă și nici nu dă bine pe prima pagină a ziarelor. În lipsa unei prescurtări alternative, ei vor continua să folosească termenul „Sud global”. Dar oricine e interesat de o descriere mai exactă a lumii ar trebui să fie precaut în privința unui termen atît de înșelător.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard şi fost vice-secretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2023
traducere de Matei PLEŞU