Ce au înţeles unii din Lady T.

24 aprilie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Am scris de cîteva ori în acest colţ de pagină despre Margaret Thatcher. Tot aici, dar şi în alte părţi, am scris, fără ocazii speciale, despre thatcherism – adică despre modelul politic pe care fostul premier britanic l-a încarnat –, despre politicile de dreapta pe care le-a realizat, despre reformele ei, despre stilul de a face politică – lipsit de extravaganţe, dar impunător –, al celor care, ca şi ea, au făcut politică de credinţă şi nu politică de circumstanţă. Am spus-o de multe ori, o spun şi acum: nu cunosc în România nici un politician de acest gen. Şi cum mă pot lăuda că pe cei mai importanţi politicieni îi cunosc (pe unii chiar foarte bine), credeţi-mă pe cuvînt, această specie nu există la noi. Unii zic că e bine că nu există. Alţii – printre care şi eu – zic că e rău. În fine, nu asta e important acum. Cînd a venit vestea morţii lui Margaret Thatcher, am putut doar să comentez, într-un cotidian central, banalităţi stînjenitoare, cum ar fi felul în care au reacţionat liderii politici de pe Dîmboviţa în faţa cărţii de condoleanţe. Acum, după ce femeia a fost deja transformată în cenuşă şi ecourile evaluărilor de la căpătîiul ei s-au cam stins, cred că e interesant să vorbim despre ambivalenţa ardentă a părerilor pe care acţiunea şi moştenirea ei politică le generează. Şi, mai ales, despre versiunea românească a acestei ambivalenţe.

În Anglia, Lady T. a fost mereu o persoană controversată. Pe de o parte, ea nu s-a sinchisit niciodată de asta, a făcut întotdeauna ce a crezut că trebuie făcut şi gata. Ultima dată, îmi amintesc, i-a scandalizat pe mulţi cu atitudinea ei mai mult decît prietenească faţă de Augusto Pinochet, cînd acesta a ajuns în Anglia şi a avut probleme judiciare acolo (1998-2000). Ştia ce furie va naşte printre cei care vedeau în fostul dictator chilian un monstru, ştia ce probleme judiciare serioase are omul, dar faptul că, într-un moment greu, acesta a ajutat Marea Britanie, faptul că, prin acel ajutor, s-a scurtat un război şi, fatalmente, vieţile unui număr de militari britanici au fost cruţate a născut, pentru doamna Thatcher – care se întîmpla să fie prim-ministru în momentul sprijinului venit de la Pinochet –, o obligaţie morală de solidaritate. A executat-o cu decenţă şi fermitate. Pe de altă parte, contestatarii ei nu au obosit niciodată. Reformele ei i-au lovit pe mulţi pentru a-i ajuta, în final, pe toţi. Dar cei mulţi, loviţi, nu pot uita. Ceea ce e uimitor este că, printr-o ciudată prelungire, copiii celor loviţi de thatcherism în anii ’70 şi, uneori, nepoţii lor se comportă ca şi cum nici ei nu pot uita ceva ce, oricum, nu li s-a întîmplat niciodată. Aşa se face că nu am fost surprins să văd manifestări de bucurie la vestea morţii ei – ştiam că idioţi se găsesc şi în Marea Britanie, aşa cum se găsesc peste tot, pentru că idioţenia nu cunoaşte graniţe de nici un fel. Ceea ce m-a uimit, însă, a fost să constat o puternică adversitate faţă de doamna Thatcher în România. Ei bine, asta mi s-a părut chiar interesant.

Impresia mea era că, în România, percepţia asupra ei este, mai degrabă, pozitivă – pentru că, după cum spune vulgata, nu departe de adevăr de această dată, dimpreună cu Ronald Reagan şi Papa Ioan Paul al II-lea, a lucrat temeinic şi eficient la prăbuşirea comunismului. Faptul că, în decembrie 1989, în România a căzut comunismul se datorează – indirect, desigur, dar într-o mare măsură – şi acestei doamne. În plus, cam acesta e singurul posibil contact semnificativ al fostului prim-ministru britanic cu istoria României. Aşadar, nu ne-a făcut nimic rău. Dimpotrivă, ne-a făcut puţin bine. Atunci, de unde corul substanţial al denigratorilor ei de pe malul Dîmboviţei? Dar, mai întîi, cine sînt ei?

Prima observaţie care se poate face este că reacţia aceasta se vede bine pentru că grupul de tineri intelectuali de stînga din România se profilează din ce în ce mai bine. Căci ei au fost cei care au contestat vizibil statuia pe care dreapta i-a ridicat-o Doamnei de Fier. Le anticipam venirea şi creşterea în consistenţă încă de acum cîţiva ani. De asemenea, le anticipam şi problema: dacă tinerilor cu vederi de dreapta nu le-a fost greu să se ralieze ofertei politice respective de pe scena noastră politică, oricît de dubioasă a fost ea, doar pentru că se fonda pe o opţiune anti-comunistă şi pro-occidentală, tinerilor intelectuali de stînga le va fi greu, dacă nu imposibil, să susţină PSD, tocmai pentru că acest partid nu s-a rupt niciodată de fostul partid comunist, ci îl continuă în forme pe deplin actualizate, cu panaş social-democrat şi limbaj perfect bruxellez. Dar să revenim la temă. Tinerii români de stînga de astăzi au deprins ideologia care le-a rămas în inimă din şcolile europene şi americane pe care le-au frecventat. Sau, dacă unii dintre ei nu au pus piciorul acolo, în directa lor influenţă, prin cărţi, seminarii şi proiecte oengiste. Astfel, au preluat întreaga mitologie a acelei stîngi (parte a ei fiind că Thatcher a fost un prim-ministru odios), dar şi formele mentale, raţionamentele specifice şi limbajul acestei ideologii.

Apoi, a mai lucrat în cazul doamnei Thatcher şi o falsă percepţie – anume aceea că a fost un personaj legendar al austerităţii. Într-o Europă (inclusiv România) în care discursul anti-austeritate este la mare modă, discursul anti-Thatcher nu putea decît să crească în vehemenţă. În fond, Thatcher s-a războit cu sindicatele şi cu amploaiaţii de la stat, în general, ca să îi lase să cîştige mult şi bine pe cei din privat. A ucis statul social în accepţiunea lui sindicalistă şi stînga nu-i poate ierta asta. Aşadar, chiar dacă nu are legătură cu România, adversitatea faţă de doamna Thatcher s-a preluat la noi prin discursul anti-austeritate. Sigur că oricine studiază atent politicile lui Margaret Thatcher constată că ea nu a fost deloc un prim-ministru al austerităţii, ci al reformelor structurale şi al căutării creşterii economice prin eliberarea oamenilor de sub povara statului. Dar asta nu contează, noi vorbim aici de percepţii, căci în politică, realitatea nu contează niciodată, ceea ce contează sînt percepţiile. Thatcher este, pentru aceşti tineri puţin informaţi, dar arzători în ideologia lor, un exponent legendar al austerităţii. Şi de asta trebuia puternic contestată, chiar pe ultimul ei drum. Altfel, sînt sigur că, de acolo de unde e, Margaret Thatcher nu s-a supărat – după cum spune în memoriile ei, fiecare zi a vieţii ei politice a fost o luptă, aşa că e obişnuită.

Mai multe