Cazul Greciei: un alt tip de pandemie
Să lăsăm puţin cifrele. Sau, mai bine zis, să privim dincolo de ele. Criza greacă ar putea avea consecinţe politice mai profunde decît credem. Grecia a aderat la Uniunea Europeană în 1981, la doar şapte ani de la instaurarea democraţiei, după dictatura coloneilor. Şi iat-o, la 30 de ani de la aderare, cu finanţele vraişte, cu actele guvernării puse sub supravegherea Bruxelles-ului – dacă nu cumva direct sub cea a Berlinului şi Parisului –, cu o clasă politică incapabilă să păstreze controlul, măcar în aparenţă. Şi, mai presus de toate, o societate gîlgîind de ură împotriva Occidentului, un amestec de frustrare prezentă şi clişee istorice, mergînd de la ocupaţia nazistă şi sprijinul Statelor Unite pentru dictatura coloneilor pînă hăt, departe, la marea schismă din 1054.
De partea cealaltă, Vestul redescoperă temeri vechi. Sînt oare capitalismul şi etica protestantă compatibile cu bizantinismul? Interesul politic al Occidentului, de a pune zdravăn un picior în Balcani, spre a stăvili expansiunea sovietică, a cîntărit mult în aderarea Greciei, acum 30 de ani. Dar dacă, în acest răstimp, „occidentalizarea“ Greciei s-a dovedit un eşec? Nu cumva teoria lui Samuel Huntington îşi ia revanşa, după ce părea infirmată de „succesul extinderii“?
Perspectiva ieşirii (sau alungării) Greciei din zona euro şi chiar din Uniunea Europeană apare astăzi ca demnă de luat în discuţie. O „oficializare“ a eşecului occidentalizării Greciei ar putea avea însă efecte colosale în regiune.
Nu mai este mult pînă în 2014, anul care va marca un secol de la asasinatul de la Sarajevo, moment care a însemnat începutul Primului Război Mondial şi care a consacrat, o dată pentru totdeauna, renumele Balcanilor de butoi cu pulbere al Europei. Pentru a marca închiderea unui dureros ciclu istoric, început cu marele război şi sfîrşit cu tragedia iugoslavă a anilor ’90, Uniunea Europeană şi-a propus integrarea Balcanilor de Vest. Proiectul, lansat în 2003 sub denumirea de Agenda Salonic, a cunoscut suişuri şi coborîşuri. Pe acest drum sinuos, anul 2014 ar fi trebuit să fie un reper important – poate chiar marcînd deschiderea negocierilor de aderare cu un grup de state considerate cel mai bine pregătite.
Cu toate aspectele sale discutabile, proiectul integrator a avut un rol de pacificare în regiune. Perspectiva unei aderări a ajutat Serbia să înghită pilula amară a pierderii regiunii Kosovo. I-a încurajat pe croaţi să aplice măsuri ferme împotriva corupţiei (mergînd pînă la arestarea unui fost premier), să îşi rezolve diferendele frontaliere cu vecinii sîrbi şi sloveni, să-i predea pe criminalii de război. A sprijinit Macedonia să păstreze o stabilitate internă fragilă şi să treacă peste frustrările generate de blocarea de către Grecia a aspiraţiilor sale euroatlantice. A dat măcar un reper în mijlocul imprevizibilelor mişcări de trupe de pe scena politică a Albaniei. Într-o perspectivă mai largă, proiectul aderării – de această dată dus pînă la capăt – a pus umărul la reconcilierera româno-ungară şi la normalizarea situaţiei minorităţii turce din Bulgaria.
Ce mesaj implicit primesc aceste naţiuni, într-un moment în care începe să fie luată în considerare ideea lăsării în afară a Greciei? Să nu uităm, în zonă, Grecia este văzută – pe drept sau nu – ca fiind cea mai avansată pe drumul occidentalizării, graţie vechimii sale în Uniunea Europeană şi NATO. Un „eject“ pentru Grecia, indiferent ce formă ar lua, va putea fi înţeles în Balcani drept un semn al suspendării sau chiar al anulării întregului proces de integrare. Atunci, vechile filii şi fobii vor fi redescoperite, vechile proiecte naţionale vor fi scoase de la naftalină. Sursele de conflict, astăzi doar mocnite, se pot aprinde din nou. Şi aceasta, în condiţii politice mult schimbate faţă de anii ’90.
Rusia, care şi-a recăpătat multe dintre argumentele de mare putere, va avea un cuvînt mai greu de spus în apărarea ortodocşilor. Turcia, puterea emergentă a regiunii, constituie azi o prezenţă puternică în Bosnia, Albania, Macedonia, Kosovo. A contribuit la construirea de şcoli şi moschei, a finanţat proiecte civice, investiţii locale, întreprinderi, devenind „sponsorul“ musulmanilor din regiune. „Occidentul“ – reprezentat de o Americă mai puţin interesată de regiune şi o Uniune Europeană fără o politică externă bine articulată – nu se mai poate pretinde singurul arbitru în Balcani, aşa cum era cazul în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, cînd deciziile se luau la Dayton ori Rambouillet. Ecuaţia devine una mult mai complicată.
Pentru România, o asemenea evoluţie este, evident, extrem de periculoasă. Din păcate, cîteva argumente continuă să ne plaseze în tabăra neadaptaţilor la standardele europene. Unul ar fi rata scăzută a absorbţiei, ce trădează inadecvarea administrativă. Un altul este nivelul corupţiei, „certificat“ de menţinerea monitorizării. În cazul unei reaşezări a Europei pe două sau mai multe trepte, în funcţie de adaptarea la „modelul german“, este clar că noi am retrograda în ultima grupă valorică. Şi nu se ştie care vor fi criteriile de promovare.
Acesta să fie motivul pentru care preşedintele Băsescu a îmbrăţişat, atît de strîns, ideea Statelor Unite ale Europei? Ştie oare mai multe decît ne putem imagina?
Ovidiu Nahoi este jurnalist, redactor-şef la Adevărul Europa.