Catindatul şi Olimpiada

Însoţită de victoria sportivă, victoria organizatorică a confirmat cele mai îndrăzneţe visuri ale Chinei. Rata de cîştig a uriaşelor investiţii, eforturile pentru asigurarea securităţii, exercitarea puterii în stingerea tuturor conflictelor şi reclamaţiilor care de-abia aşteptau vizibilitatea mondială pentru a se exprima, toate au fost răsplătite prin locul întîi ocupat în clasamentul neoficial pe naţiuni. Statul a plătit structura şi infrastructura sportivă, a supravegheat îndeaproape dotările turistice. Beijingul a fost o gazdă fără reproş pentru străinii veniţi să participe sau să vadă întrecerile şi o cameră de rezonanţă perfectă pentru glorificarea calităţilor sportive ale echipelor şi sportivilor din China. Răscoala tibetanilor în luna martie, incidentele de pe parcursul european al flăcării olimpice, veştile despre arestarea unor disidenţi păreau să vestească accidente in crescendo pînă la spectacolul oficial ale cărui focuri de artificii toată lumea le aştepta. Vigilente, autorităţile chineze au ştiut să stingă toate eventualele focare de nemulţumire. Cînd Comitetul Olimpic a decis atribuirea Jocurilor Olimpice 2008 Beijingului, argumentul a fost cel de a oferi o ocazie Chinei de a se deschide spre lume, de a-i da prilejul să-şi îmbunătăţească dosarul privind drepturile omului. Se presupunea că deschiderea spre lume îi va împinge pe capitaliştii chinezi spre reforme şi pe autorităţile chineze spre transparenţă şi limitarea puterilor discreţionare. Numai că Beijingul nu avea nevoie de asemenea ocazii, avînd propria idee, bine consolidată, despre reforme. Ele au fost necesare atîta timp cît au reuşit să facă din China un jucător important în economia şi politica mondială. Un pas înainte spre democratizare ar însemna răscolirea problemelor sociale care la scara unei ţări cu 1,4 miliarde de locuitori ar putea duce la o catastrofă. Pentru Beijing a fost o ocazie extraordinară de a-şi afirma dimensiunea mondială, avîntul economic, varietatea resurselor umane în mai toate domeniile de unde se pot dobîndi medalii. "China a fost nerăbdătoare să-şi arate noua forţă aşa cum e ea folosită de putere" - spunea Shen Dingli, profesor la Universitatea Fundan din Shangai - "ţara are probleme, dar e în stare să le rezolve. Are instituţii slabe, dar cînd e nevoie, aceleaşi instituţii se dovedesc a fi deosebit de puternice". Este evident că performanţa organizării se datorează în bună măsură eficienţei statului centralizat: într-un răgaz relativ scurt şi-a mobilizat resursele spre acest scop considerat prioritar. Partidul Comunist, organizaţie politică, mai atentă la mişcarea banilor decît la cea a ideilor, a cîştigat războiul de propagandă: relatările despre Olimpiadă au fost în general pozitive şi sentimentul de autosatisfacţie s-a consolidat. Opozanţii (puţini), susţinătorii (mulţi), indiferenţii (cei mai mulţi) s-au simţit confirmaţi în mîndria lor de a aparţine unui popor gata să-şi demonstreze puterea. Iar Olimpiada a avut darul de a exprima această putere în simboluri pe înţelesul tuturor: medaliile de aur. Cei mai buni sportivi sînt în China, chiar dacă Statele Unite contestă superlativul pe bază aritmetică (număr mai mare de medalii de toate culorile), iar Rusia îşi explică rezultatul său modest prin respectarea standardelor etice: nici un sportiv rus n-a fost dovedit că se droga. Rezultatul acesta este de natură să anunţe atitudinea Chinei în viitorul imediat, cînd se va desena noua hartă strategică a lumii de după războiul dus de Rusia în Georgia: China nu va sta cu braţele încrucişate. Sigur, în politică, la fel ca în sport, există un element surpriză: Statele Unite au cedat locul întîi şi datorită extraordinarei contribuţii a Jamaicăi care a dominat competiţiile de viteză luînd 11 medalii, 6 de aur. Jamaica este un stat insular din America Centrală, cu o populaţie de sub 3 milioane de locuitori. În piesa lui Caragiale D’ale Carnavalului, romul de Jamaica foloseşte la magnetizarea Catindatului.