Casa de la țară - instrucțiuni de utilizare

Fac parte dintr-o minoritate a orăşenilor români care nu au şi nu au avut vreodată bunici la ţară. De aceea, am trăit experienţele esenţiale ale copilăriei de dinainte de Internet, precum ar fi tacticile de căţărare în corcoduş, furtul de cireşe din pomii vecinilor şi fotbalul pe maidan undeva, între Bătător şi Strada-cu-case, adică un teritoriu aflat printre blocuri, în Colentina.

Pentru mine, apa trebuie să vină de la robinet, laptele de la magazin, iar cîinele este o chestie în general vagaboandă, plină de purici sau pe care o vecină de la etajul 6 o hrăneşte cu încăpăţînare, prin faţa blocului. Găina trebuie să vină de la Crevedia, porcul este o materie primă pentru care merita să stai la coadă (înainte de ’89), iar oaia pute, dar trebuie mîncată o dată pe an, de Paşte.
Dădu creditul ipotecar peste mine şi aşa se face că, asemenea multor colegi de clasă mijlocie, m-am pomenit proprietar peste un teren şi o casă într-o zonă splendidă, pitorească, plină de păduri, pajişti, livezi şi turme de vaci, oi, capre. În plus, acolo există locuitori aparţinînd minorităţii de 10% compuse din românii care nu au acces la Internet de mare viteză. Orange şi Vodafone se prind pe alocuri, în funcţie de direcţia vîntului şi de anotimp (iarna, cînd copacii nu sînt înfrunziţi, poţi vorbi ceva mai bine la mobil).

În prima fază, am fost bucureşteanul clasic. Grătarul era scula de bază, veacul ni-l făceam numai în curte, casa era doar refugiu de noapte. Foarte repede, condiţia asta m-a plictisit. De vreo trei ani, pe la jumătatea lui iulie, nu mai pot vedea mici în faţa ochilor. Rude şi prieteni care descind în weekend îşi închipuie că micii, costiţele şi cotletele puse pe grătar trebuie să fie ceva senzaţional (doar aşa se vede la televizor, nu?). Aşa am ajuns un soi de mizantrop de Pucioasa. Le încing grătarul (am experienţă mai mare decît ei) şi îi las în plata Domnului. Eu mă refugiez lîngă o ciorbă de perişoare şi ceva ardei umpluţi. De curînd, mi-am făcut nişte pirostrii, mi-am cumpărat un ceaun, astfel încît de la anul voi trece la chestii serioase: gulaşuri şi tocăniţe. Apoi, am intrat în faza a doua. Mi-am făcut sobă între bucătărie şi baie, astfel încît am petrecut minivacanţa dintre Crăciun şi Anul Nou acolo, la ţară. Am trăit în stil pur rural, cu făcut focul în fiecare dimineaţă, cu tăiat de porc în curte şi cu drumuri cu căruţa sau sania prin toate cotloanele comunei. Am trăit periculos. Cele mai nasoale chestii îmi par a fi drujbele şi circularele. Astea ar trebui să taie lemnele din pădure la dimensiuni potrivite sobei. Din păcate, mai taie şi degete. Pe mine, zgomotul drujbei mă înfioară. Apoi, pe locul al doilea eu aş pune căruţa. Dacă pe drum e gheaţă de două degete grosime, calul este obosit, iar în dreapta ai o rîpă de cîteva zeci de metri adîncime, nu te simţi chiar în apele tale. Evident, localnicii rîdeau cînd îmi vedeau chipul schimonosit de justificată preocupare. Ei se simţeau în siguranţă. Treaba lor. Eu mă gîndeam că viaţa mea ar fi mai sigură prin Rahova, la miezul nopţii, încercînd să vînd etnobotanice la preţ redus. A treia sculă ameninţătoare este chiar toporul. {tiu, nu pare să fie mare lucru tăiatul unor amărîte de lemne. Dar aş vrea să vă văd cu noaptea-n cap, pe la şapte jumătate dimineaţa, dîrdîind de frig, ameţiţi de somn, încercînd să spargeţi nişte „subţirele“ pentru a porni focul în casa pe jumătate îngheţată. În plus, soba în sine pare a fi o unealtă a Diavolului. Se aprinde greu, focul trebuie întreţinut continuu, iar băgatul lemnelor este, mai mereu, pricină de pîrlit mîinile în grătarul cenuşarului sau chiar în uşa sobei. Mai adăugaţi un fapt: oricare dintre uneltele periculoase enumerate mai sus îşi creşte gradul de risc direct proporţional cu cantitatea de ţuică băută anterior.

De fapt, mă simt bine cînd mă duc la ţară. E frumos, e aer curat, e linişte. Numai că îmi place şi mai tare cînd mă întorc în Bucureşti. Centrala termică merge în legea ei, curentul electric nu fîlfîie a sucombare de trei ori pe zi şi, cel mai important, îmi pot permite să las apa să curgă cît timp mă spăl pe dinţi, fără teamă că golesc puţul. 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.