Casă de editură
Împrumuturile lexicale, traducerile şi imitaţiile grăbite, greu de evitat în vălmăşagul informaţional al zilelor noastre, ar trebui temperate atunci cînd intră prea mult pe teritoriul tradiţiei culturale. Nu e o dramă dacă numele mai vechi al unei ustensile banale e înlocuit de unul mai nou, cu conotaţii de modernitate, chiar dacă obiectul rămîne în esenţă acelaşi. Înlocuirea termenului
(cu o respectabilă tradiţie în istoria publicaţiilor româneşti) prin
– formulă care calchiază parţial sintagma din franceză
sau pe cea din engleză,
– mi se pare, în schimb, supărătoare: semn de grabă şi, poate, ignoranţă. Timp de decenii,
a intrat în compunerea denumirilor sau a descrierilor unor instituţii culturale româneşti, chiar dacă nu corespundea perfect formulelor echivalente din alte limbi (foarte diverse, de altfel: la exemplele de mai sus se pot adăuga italienescul
germanul
; în denumirile editurilor intră termeni ca fr.
..., it.
, fr.
, engl.
etc.).
Sintagma se găseşte în mai multe denumiri de edituri noi, apărute în ultimele decenii (Casa de editură Venus, Casa de editură Max Blecher etc.), dar a început să fie folosită şi în afara acestora. În unele cazuri formula este efectul accidental al unei traduceri jurnalistice – „O
britanică a anunţat că oferă un milion de lire sterline celui care poate aduce dovezi palpabile...“ (
). În alte situaţii, formula este interiorizată şi aplicată unor contexte româneşti: „prezentăm astăzi cîteva titluri apărute în Editura Polirom, prestigioasa
cu multe titluri de real folos“ (
); „nici o
de la noi nu s-a încumetat să creeze versiuni proprii“ (
); „Ar fi de dorit, în viitor, reeditarea cărţilor sale fundamentale, eventual la
puternică“ (
). Exemplele mai vechi sînt extrem sunt rare: sintagma apare într-un articol al lui Al. Vlahuţă („se cere neapărat ca scriitorii să-şi întemeieze o casă de editură a lor“), sau, cu o singură atestare, în D. Simonescu, Gh. Buluţă,
1981 („se constituie şi alte case de editură“) etc.
De fapt, e interesant cum s-a impus în limbă termenul
. În secolul al XIX-lea, cărţile purtau mai frecvent indicaţia
: gramatica lui Iordache Golescu este publicată, în 1840, „în
lui Eliad“. Heliade Rădulescu însuşi publică, în 1868,
la „
Lucrătorilor Associaţi“, iar
în 1870, la „Noua
a Laboratoriloru Români“.
a lui Maiorescu, apare în 1866 la Iaşi, la „
şi
Societăţei Junimea“. Totuşi, Introducere în istoria limbei şi literaturei române a lui Philippide e tipărită la „Editura librăriei Fraţii Şaraga“, în 1888, iar
în 1897, la „
Librăriei Isr. Kuppermann“. Aşadar, într-o primă etapă, sînt mai mulţi termeni concurenţi –
sau
,
sau
.
a apărut în secolul al XIX-lea, fiind format, se pare, în română, cu sufixul
(A. Scriban precizează, în dicţionarul său din 1939: „Acest cuvşîntţ nu există în limba lat[ină], it[aliană] şi fr[anceză]“). Termenul desemna în primul rând (ca şi
din engleză)
de publicare (Scriban 1939: „acţiunea de a edita şi rezultatu ei.
a o da unui librar s-o tipărească cu cheltuiala lui. Localu acestei acţiuni.“ Cu acest sens foloseşte adesea cuvîntul N. Th. Ioanniţiu, în
(1943): „
românească a cunoscut un avânt mai sporit cu fiecare an nou“; chiar în titlu se vede că nu este vorba de o editură anume, ci de ansamblul tradiţiei de publicare. Volumul era publicat la
„Cartea Românească“; în perioada interbelică, multe edituri aveau termenul
cuprins în denumire: Editura „Cultura Naţională“, Editura „Naţionala-Ciornei“, Editura „Remus Cioflec“, Editura Universala Alcalay & Co. (dar „Cugetarea-Georgescu Delafras S.A.“).
Cuvîntul
apare, desigur, în diverse compuse mai vechi şi mai noi
; tiparul nu are deci nimic neobişnuit, dar multe dintre ilustrările lui sînt învechite. La urma urmei, sinonimul
pentru
nu ar fi lipsit de modele. Nu-i văd însă rostul: nu are rol de dezambiguizare (pentru că
nu mai are în limba actuală decît un sens), nu evită repetiţia (conţinînd chiar cuvîntul
), nu sporeşte prestigiul instituţiilor pe care le denumeşte.
Limbaj şi politică
101 cuvinte argotice