Cărţi, oameni, ştiinţă
"Aşa cum am scris şi-n lucrarea mea de doctorat..." În mod normal mă enervez cînd cineva mă abordează aşa. Mi se pare culmea fiţei de intelectual: să te autocitezi. Dar de data asta a fost diferit. Am stat şi-am ascultat. Cîteva minute, politicos. Ăsta e efectul Chivu asupra mea. Am fost la emisiunea lui despre cărţi şi-acum mă simt un pic timorat. Simt că lecturile mele uşurele nu-mi mai pot ţine spatele (între care cea a manualului de întrebuinţare a maşinii celei noi mi se pare cea mai plăcută!). Se poartă cărţile. Nu e fenomen de masă încă, dar e cu siguranţă de noptiere. Se poartă la fel cum se poartă ecologia: vedete cu maşini cu motoare V12 merg 800 de kilometri pînă la Sighetul Marmaţiei, unde plantează un pom care în viaţa lui nu va produce mai mult oxigen decît a mîncat maşina pînă acolo. Se poartă deci ipocrizia literelor, aerul citit, figura posomorîtă a lecturii grele. Şi nu mă refer la cei care citesc de obicei: mă refer la mulţimea nouă, la early adopter-şi acestei mode noi. Cartea e obiect de afişat, de pozat în reviste glossy. În curînd, locuinţa va cere un gen nou de specialist în interior: designer-ul de biblioteci. Cîte volume încap în portbagajul de la X5? Mi-e teamă că în curînd vom afla. Ar fi frumos dacă la fel s-ar întîmpla şi cu ştiinţa. În acest moment, la Politehnică se intră cu dosar, ca în anii â50. Alt dosar, fireşte: originea sănătoasă nu mai contează, însă foarte probabil c-o să te trimită la teste psihologice în curînd: eşti nebun? Chiar vrei să te faci inginer? De ce, cu salariile astea din bănci? Şi unde-o să lucrezi, cînd toate fabricile sînt de-acum în China? Candidatul care a intrat nu trebuie, din fericire, să dea răspunsuri la întrebările astea. E suficient să spună c-a avut note prea mici pentru ASE. Uimitor cum ne-au putut schimba 20 de ani! Acum două decenii, Almanahul Ştiinţă şi Tehnică şi Anticipaţia erau culmea tirajului în materie de lectură uşurică, aspiraţională. Copiii buni mergeau la Minitehnicus şi Cercul de aeromodele. Fetele cele mai materialiste visau să ajungă chimiste alimentare (cu speranţa unui loc într-un combinat de carne). Fetele puternice visau să fie doctoriţe. Cele normale se mulţumeau cu cariera didactică. Ştiinţa era politică de stat: în fond, ideologia comunistă se baza şi ea pe o ştiinţă, şi anume sociologia, într-o versiune de secol XIX cu spoiler de Oltcit, ediţie specială. Doar sfîrşitul lumii era acelaşi: nuclear. Cu o mică diferenţă: cel din anii â80 avea mai multă logică: spaimele de azi cu acceleratorul provin din teorii cel puţin dubioase. Ce naiba s-a întîmplat între timp? De ce ne întoarcem (domnule Iliescu, aici am nevoie de un acord pentru folosirea acestui cuvînt) la obscurantism? De ce lumina se stinge în tigvele de bostan ale naţiunii, ca la sfîrşitul unui Haloween sărbătorit fără chef şi fără spaimă? Poate pentru că oricum sărbătoarea asta a Iluminismului era împrumutată. N-avem o istorie a plăcerii de a raţiona, deci în cazuri de forţă majoră, cu instrucţiuni de întrebuinţare scrise acum vreo sută de ani, de Casa de Hohenzollern. Povestea ne e mai aproape decît teorema. Ştiinţa e plină de nume străine: Carnot, Boyle-Mariotte, Watt. Decesul singurului român cu Nobel a trecut sub tăcere discret culoarea paşaportului acelui cetăţean, născut aici şi realizat în altă parte. În altă lume, unde progresul maşinilor e mai fascinant pentru mulţime, decît procesiunea moaştelor. Dar vă sînt dator cu povestea fetei cu doctoratul. S-a întîmplat la un seminar de CSR ("Livinâ the green", mi se pare că-l cheamă) în care ne-am bătut, oameni serioşi şi cu treabă în altă parte, pe rolul educativ al presei. Ocazie cu care am fost nevoit să adaug, pe lista de îndatoriri, deschisă ca o operaţie pe cord, obligaţia de a vorbi despre faptele bune ale companiilor. Cele mai multe legate de plantarea de copaci, fireşte, asta e moda. Mi-am amintit atunci emisiunea aceea cu cărţile. Mare dilemă: să tăiem copacii pentru cărţi sau să-i plantăm pentru generaţiile viitoare? Care trend e mai tare, mai moral? Marius, o suni tu pe Mihaela să ne zică?