Cartea numelor
Amicul meu Nino dispăruse de cîteva minute la toaleta cafenelei, cînd celularul (lăsat pe masă) a început să-i zbîrnîie strident. L-am ridicat, încurcat. Pe ecran se desluşea „numele” apelantului: Porcul Cerşetor... Nu am avut timp să mă dumiresc, întrucît Nino tocmai revenea. „Ce, a sunat?”, m-a întrebat, observîndu-mă cu mobilul lui în mînă. „Da”, am zis. „Era Porcul Cerşetor.” „Ha, ha!”, rîse Nino cu poftă. „E Nicu. Nicu Pogîrţă”, adăugă el, intuindu-mi nedumerirea. „Iar vrea bani. Nesimţit. Îi bag un screening de nu se vede. Nu-i mai răspund.” Sorbi din cappuccino şi butonă ceva la telefon. Pesemne, comanda de screening pentru numărul Porcului Cerşetor. „Porcul Cerşetor?”, m-am trezit interogînd cu voce tare. „Ha, ha, ha!”, hohoti din nou amicul meu. „Normal, aşa ştiu mai rapid cu cine am de-a face. Alias-urile astea pe care le dau eu oamenilor în agenda telefonică mă ajută să mă orientez mai bine. Cum să zic, devin un fel de repere semiotice, capabile să codifice realitatea pentru mine, dar, concomitent, să o şi decodifice de zece ori mai eficient ca numele obişnuite.” „Adică toată agenda ta e plină de porecle din astea?” „Da, nici măcar un nume normal n-ai să găseşti în ea.”
Curiozitatea mea a explodat inevitabil: „Atunci eu, eu cum apar?”. „Hai, băi, lasă-mă acum, sînt chestii personale!” „Cum, frate, personale, dacă e vorba despre mine? Mă rog, despre felul în care tu mă codifici semiotic... Am dreptul să ştiu.” „Of”, icni cu năduf Nino, vizibil iritat de încurcătura în care intrase. „Sună-mă!” „Ce?” „Păi, hai, sună-mă, dacă eşti aşa curios, şi ai să vezi singur!” Mi-am sco – puţin speriat, recunosc – telefonul şi am apăsat pe numărul lui Nino. Isteria de culori şi sunete reîncepu la comandă. Nino îmi întinse, nesigur, aparatul. Am citit derutat: Momîrlanul Anglofil. „Momîrlanul Anglofil?!”, am strigat. „De unde şi pînă unde? Ce-i asta?” „E semnul tău paradoxal, bătrîne! Momîrlanii sînt, din punctul meu de vedere, cei mai patrioţi conlocuitori ai noştri. Autentici, legaţi de glie, cu principii strămoşeşti. Aşa eşti şi tu, oame, chiar dacă, poate, nu-ţi dai seama. Te-ai întors mereu din peregrinări, crezi în şansa noastră locală, te zbaţi ş.a.m.d. Ce mai, un veritabil patriot! Totuşi, rămîi şi anglofil, ceea ce îţi creează o uşoară scindare a personalităţii, o nuanţă de paradox tipologic... Prin această imagine contradictorie, eu te preiau necondiţionat. Momîrlanul Anglofil. Ştiu instantaneu că eşti tu. Dacă aş vedea pe ecran CLC, mi-ar trebui ceva vreme să mă dumiresc cine-i la telefon. Aşa, ştiu, simt mai precis, imediat...”
Am tăcut un timp. Nino interveni cu ton oarecum culpabil: „Oame, să nu te superi! Uite, am aici tot felul de apelative: Mormolocul Penetrant, Iepuraşul African, Mama lui Ştefan cel Mare (asta-i chiar maică-mea), Maimuţa din Tunguska...”. „Maimuţa din Tunguska?”, l-am întrerupt. „Da”, a răspuns senin. E Cristina.” „Cristina, colega noastră?” „Da.” „Păi, există maimuţe în Tunguska?”, am întrebat eu ca prostul, de fapt neînţelegînd cum Cristina putea fi o maimuţă şi, mai ales, una din Tunguska. „Nu există, desigur! Tocmai aici avem dimensiunea semiotică a personalităţii Cristinei. Pare din altă lume în inaderenţa ei la realitate. O maimuţă în Tunguska.” „Băi Nino, tu eşti sănătos la cap?” „Perfect sănătos! Iată-l, de pildă, pe Victor în agenda mea (Victor este un savant lingvist, n.m.): Traficantul de Chiloţi!” „Bine, măi omule”, m-am arătat contrariat, „cum poţi să-i spui lui Victor – ins care trăieşte practic în bibliotecă – traficant de chiloţi?” „Aici este şpilul. Victor e atît de departe de ideea de traficant, cum bine ai observat, încît, dacă vreodată ar fi nevoit să facă acest lucru, singura variantă în care mi l-aş putea imagina e aceea de traficant de chiloţi. Este paradoxul lui semiotic...”
Cred că m-am încruntat ameninţător, pentru că Nino a sărit la altceva: „Există şi un dezavantaj în această agendă. Am indivizi cu care nu am comunicat de ani de zile şi acum nu-mi mai amintesc cine sînt. Identităţile lor nu-mi spun nimic: Norvegianul Răspopit. Habar n-am cine-i. Sau: Pelicanul Homofob, Alpinistul Troglodit, Nenea Sulfit, Sceleratul Stacojiu, Chinezul Apoplectic. Beznă totală. Mai departe: Varza Boreală, Androidul Bicefal, Lemurul Elitist, Stafia Altruistă, Umbra lui Shakespeare. La Lăptărie, Toropitul Belgrădean şi Mămăliga Autistă. Zero informații. Asta e! Riscurile meseriei...” „Auzi, Nino?”, i-am spus. „Îmi place teribil conceptul tău de agendă telefonică. E foarte interesant.” „Ce-ţi spuneam?”, replică Nino încîntat. „Îl adopt şi eu şi voi începe chiar cu tine.” Mi-am luat celularul. „Aşa, să găsim Ni-no Pe-tra-che! Înlocuiţi? Da. Noul nume: Dementul de la Cafenea...” „Stai, băi!”, începu Nino să strige agitat. „Ce faci, băi? Codrine! Băi, momîrlanule...”
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.