Care este vestea cea mai proastă pentru Europa pe luna februarie?
Dacă aş fi profesor la o şcoală de jurnalism le-aş propune din cînd în cînd studenţilor acest tip de exerciţiu în materie de reflecţie geopolitică. Altfel spus, să desemnăm, cu argumente, împreună, cea mai proastă ştire a unei anumite perioade de timp, de exemplu a ultimelor şase luni sau a unui an întreg.
Ştirile proaste nu lipsesc în ziua de azi şi nu au lipsit niciodată. Iar jurnalismul, prin natura sa, este mult mai atras de această „materie“ decît de ştirile bune. Este binecunoscut următorul „principiu“: un tren care ajunge la timp nu înseamnă o ştire, dar dacă întîrzie începe să devină o ştire (iar dacă întîrzie foarte mult, eventual zece ore, cu călătorii blocaţi fără apă şi fără hrană în vagoane, atunci avem aproape o ştire senzaţională).
Cum nu sînt însă profesor, le lansez acest exerciţiu geopolitic celor care îmi citesc articolele şi mă (vă) întreb: care să fi fost, pe luna februarie, ştirea cea mai proastă, cea mai perfidă, cu consecinţele cele mai toxice în perspectivă?
Să fie oare epidemia de coronavirus, încercare colectivă din care deocamdată nu am ieşit victorioşi? Şi care se apropie de Europa, dovadă cazurile din nordul Italiei unde activitatea în mai multe localităţi a fost redusă la zero, iar populaţia invitată să rămînă în case. Această nouă epidemie are semnificaţia unei repetiţii generale pentru ceea ce ar putea deveni într-o bună zi sfîrşitul civilizaţiei. În China, dar şi în alte ţări, epidemiile au fost considerate din cele mai vechi timpuri drept pedepse divine pentru comportamentele aberante ale oamenilor. Acest nou coronavirus botezat Covid-19 nu va pune capăt (sper!) aventurii umane pe planetă, dar este purtătorul unui mesaj puternic legat de fragilitatea edificiului economic şi competiţional global construit de om…
„În faţa Chinei, lumea occidentală se dislocă.“ Am citat titlul unui articol apărut în Le Figaro pe data de 21 februarie, semnat de Isabelle Lasserre, şi mă întreb dacă nu cumva în această formulă lapidară se ascunde cea mai gravă ştire a lunii februarie. Articolul este ecoul noii Conferinţe pe tema securităţii desfăşurată la jumătatea lunii februarie la München. Or, reuniunea a pus din nou în lumină incapacitatea europenilor de a se proiecta în viitor ca o forţă de natură să suscite respect şi credibilitate. S-a vorbit, în contextul acestei reuniuni, şi despre „dezoccidentalizarea lumii“, precum şi despre uluitoarea apatie a Germaniei în sînul Europei. Imaginea cea mai tristă pentru Europa a fost, la München, cea oferită de „cuplul“ franco-german, numit pe vremuri „locomotiva“ construcţiei europene. Preşedintele francez Emmanuel Macron se agită, incită la trezire generală, le cere europenilor să devină autonomi în materie de apărare, propune arsenalul nuclear francez ca bază a unei noi strategii complementare în raport cu NATO şi cu Statele Unite… Iar la celălalt capăt al mesei, cancelara Angela Merkel ascultă placidă, neîncrezătoare, considerînd că toată „gesticulaţia“ lui Macron este destinată întăririi rolului Franţei în sînul Uniunii Europene. Ce ne facem cu acest „cuplu“ care nu mai comunică şi nu mai pare animat de aceleaşi obiective?
Luna februarie a mai fost marcată de o reuniune, cea de pe 21 februarie de la Bruxelles, cînd europenii au încercat să se pună de acord în privinţa bugetului comun. Un nou fiasco. Şi o nouă întrebare: în materie de gust amar şi de consecinţe negative durabile, care dintre cele două reuniuni vi se pare că trebuie pusă pe locul întîi, cea de la München sau cea de la Bruxelles?
Dintre semnalele de alarmă ale lunii februarie mi-a mai rămas unul în minte, legat de islamul radical. „Curînd va fi prea tîrziu“, nu vom mai putea învinge islamul radical în Franţa şi în Europa. Este ceea ce dă de înţeles, în publicaţia Le Journal du Dimanche, senatorul Bruno Retailleau. Analiza sa completează un discurs pronunţat de şeful statului francez pe tema „separatismului islamist“ şi a încercării islamului radical de a crea o societate paralelă în Franţa, dar şi în alte ţări ale Europei occidentale. Să fie oare aceasta vestea cea mai proastă pe luna februarie, aceasta că europenii au acceptat treptat, cu naivitate, în sînul comunităţii lor democratice, o ideologie totalitară imposibil de extirpat în prezent?
Şi dacă vestea cea mai îngrijorătoare este, de fapt, atentatul comis pe 19 februarie de un extremist de dreapta german la Hanau, unde printre cele nouă victime ale sale se numără şi un român? Dorinţa acestui suprematist alb era de a ucide cît mai mulţi musulmani, semn că o altă ideologie întunecată, de natură să ducă la război civil, fermentează în Europa.
Sigur, veştile proaste nu se pot ierarhiza, iar ceea ce scriu eu în privinţa lor este, de fapt, un joc. Mai există şi această zicală, că o veste proastă nu vine niciodată singură. Ea se referă la persoane individuale, pentru că atunci cînd e vorba de un continent veştile proaste vin, de fapt, în stoluri. Iar din „stolul“ lunii februarie ţin să mai semnalez una, rezumată de un titlu pe coperta revistei L’Express: „Universitatea, noul bastion al cenzurii“. Revista deplînge ofensiva gîndirii politice corecte de tip anglo-saxon în universităţile franceze şi descrie situaţii inimaginabile pînă nu demult: conferinţe anulate, cursuri întrerupte sau contestate violent, profesori insultaţi. Să fie poate aceasta cea mai proastă veste pentru Europa, şi anume că în Franţa, ţara prin excelenţă a libertăţii academice, se întîmplă aşa ceva?
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.