Care ar fi totuși soluția ca să cîștigi?
Victor Pițurcă, fost atacant, a fost criticat pentru stilul prea defensiv pe care l-a imprimat echipei naționale. Mirel Rădoi, fost fundaș, e criticat pentru stilul prea ofensiv indus aceleiași echipe naționale. Adică e mai bine să pierzi stînd cu toată echipa în poartă sau e mai bine să pierzi cu echipa alergînd pe iarbă la voia întîmplării? Și care ar fi totuși soluția ca să cîștigi?
A, vast program! Adică ar fi posibil să pierzi, dar să cîştigi? Da. De 2-3 ori da! S-o luăm de la firul ierbii. De ce ne uităm – cei care ne uităm – la fotbal? Simplu zis, pentru că ne place. Se poate să ne uităm şi dacă nu ne place, atunci cînd e vorba despre echipe româneşti, e precum cu copiii, îi iubeşti oricum, cu urechile mai mari, cu coşuri, împedicaţi sau bîlbîiţi, dacă sînt ai tăi. Aceea e o iubire de bază, simplă, fără dimensiune verticală. Iubirea cu mii de culori vine odată cu strădania lor, cu creşterea bună, cu devenirea. Deci poţi iubi naţionala de fotbal a României, dar nu şi dacă ea nu se iubeşte pe sine. Dacă ea nu iubeşte fotbalul, avem cu toţii, şi noi, şi ea, o problemă. Aici intervine discuţia de bază: a pierde cu perspectiva solidă a unor victorii viitoare e mai bine decît a cîştiga inestetic, cinic, fără vreun orizont? Eu zic că da. Doar că, venind la cazul nostru, nu sîntem în nici una dintre aceste situaţii, că altfel ar fi fost simplu. Rădoi spune că i-ar conveni să primească goluri multe, doar să dea cu unul mai mult decît adversara, dar o dată s-a întîmplat aşa, o dată invers. Şi nu contra unor mari oponenţi. Perspectiva bună nu se vede. Poate o vede Mirel, dar noi nu sîntem în mintea lui. Critica principală a demersului său este că nu adaptează jocul la fotbaliştii pe care îi are. El crede că avîntul, curajul, apetenţa ofensivă vor oferi fotbal plăcut şi victorii constante într-o bună zi. Deocamdată a realizat doar prima parte. Acum la meciurile României, altădată de o urîţenie rară, se pot uita şi spectatori din alte zări. Dar nu se ştie cum, cînd şi cu cine va putea să susţină o bătălie pe tot terenul pe care să o şi cîştige, cînd la Erevan prestaţia defensivei noastre a prilejuit o nouă baterie de poante radioului local. Într-un scurtmetraj de Spielberg, un echipaj de pe un bombardier se întoarce din misiune. La aterizare nu coboară o roată. Mitraliorul de pe burta avionului urmează să fie strivit. Groază, lacrimi, cuvinte de adio. Şi tocmai cînd să se întîmple fatalitatea apare o roată de desene animate care o înlocuieşte pe cea defectă. Şi dispare – puf! – exact după ce omul e scos din oul său de pexiglas. Aşa şi noi cu naţionala. Deocamdată sîntem de Tom şi Jerry, aşteptîndu-l pe Popeye. Şi să nu-mi spuneţi: spanac!