Cardul degeaba, geniul nostru

Recunosc, e și ceva personal la mijloc. După ani și ani de zile, cîteva milioane de români au primit carduri de sănătate și cîteva sute de mii, încă nu. Eu sînt dintre cei din urmă. Rudele mele, prietenii mei, cunoștințele mele – toți au primit card de sănătate. Eu, nu. Am înaintat un memoriu acum doi ani, în care am cerut și eu card de sănătate. Nici măcar nu s-au sinchisit să răspundă. Am fost în audiențe, am vorbit la telefon pe „liniile verzi“, am pisat la cap cabinetul medicului meu de familie. M-au găsit pe toate computerele lor și au văzut că exist, că plătesc contribuții, că eu sînt eu. Dar cardul nu a ajuns la mine. Mi s-a spus că, de cîte ori am nevoi specifice, să merg cu buletinul, căci există un ordin de ministru care spune că cei care nu au card de sănătate sînt „serviți“ cu buletinul. Am avut nevoie de două sau de trei ori de un serviciu medical din gama celor publice și, într-adevăr, așa a fost. La spital era cunoscut ordinul cu pricina, am scos buletinul, m-au verificat după CNP, m-au găsit și am primit serviciul de care aveam nevoie. Sigur, m-am întrebat încă de atunci: dacă merge cu buletinul, de ce mai trebuie card de sănătate? Dar eu nu sînt „expert“, așa că am rămas cu întrebarea în minte, fericit că, totuși, fără card de sănătate, mă bucur de protecția medicală a statului meu. Însă, acum cîteva zile, îmi ajunge la urechi o știre: la Guvern are loc o dezbatere cu „experți“ despre desființarea cardului de sănătate. Se zice că e suficient buletinul. Evident, ideea desființării cardului de sănătate ni se vinde drept „debirocratizare“. Am rîs amar… Vă amintiți discursurile tuturor miniștrilor Sănătății, ba chiar ale prim-miniștrilor, despre cardul de sănătate? De zece ani încoace, nu a fost guvern să nu bată toba pe tema cardului de sănătate. Reformă amplă! Binefacere națională! Ce bine o să fie! Fiecare pas în direcția cardului era raportat ca o victorie măreață: concept, soft, baze de date – vorbe cu paiete, artificii de luat ochii! Apoi a început distribuirea cardurilor. Ce sentimente de mîndrie euro-patriotică! Ce sunet de țimbale! Ce binecuvîntare pe capul nostru! Pieptul ministrului Sănătății (nu mai știu bine cine era atunci ministru, dar îi țin minte pieptul!) vibra. Lîngă el, șeful său, prim-ministrul, jubila. Nici șefii CNS nu erau mai puțini statuari. Reforme, reforme, reforme! Păi, și acum, cînd se desființează reforma, tot reformă este?

Mi s-a părut absolut firesc să-mi pot exercita drepturile în raport cu sistemul public de sănătate legitimîndu-mă cu buletinul, căci un sistem informatic nu foarte complicat verifică imediat, după CNP, dacă ești plătitor sau nu al contribuției la sănătate. Celelalte informații de pe cardul de sănătate sînt mai degrabă inutile, pentru că dublează informații care se află, oricum, stocate în alte baze de date pe care medicul interesat le-ar putea accesa foarte ușor. Astfel, pe lîngă ceea ce se găsește imediat în orice bază de date după CNP (nume, adresă, data nașterii), pe cipul cardului de sănătate se află identitatea medicului de familie. Care se găsește, oricum, în sistemul informatic al Casei, tot după CNP-ul cetățeanului. Pentru că medicul de familie este plătit în funcție de cîți clienți are. Care clienți, în baza de date a Casei de Sănătate, după CNP sînt înregistrați.

Apoi, ar mai fi înscrise în cipul cardului date strict medicale: grupă sanguină, Rh, diagnostice, acceptul de a fi donator de organe etc. Dar nu vă grăbiți să spuneți că, iată, de asta e bun cardul. Pe de o parte, aceste informații ar fi stocate în cipul cardului numai cu acordul deținătorului. Cu alte cuvinte, unele carduri aveau aceste informații, altele nu, după cum vrea omul. Să zicem că posesorul unui asemenea card ajunge într-o situație de urgență la un spital și nu se poate exprima. Dacă informațiile de acest gen – utile în asemenea situații – sînt sau nu pe card, este o loterie. Poate că omul a refuzat înscrierea lor în cip. Atunci, cardul este inutil. Pe de altă parte, toate aceste informații sînt foarte bine stocate în altă parte. Diagnosticele cronice și „datele sangvine“, precum cele susceptible a fi înscrise în cardul de sănătate, sînt – obligatoriu și nu doar cu acceptul cetățeanului – în fișele medicale de la medicul de familie. Acolo, medicul confruntat cu urgența le-ar găsi ime­diat și sigur. Cu un sistem deloc complicat, le poate accesa cînd e nevoie. Iar acceptul de a fi donator de organe se înscrie, din cîte știu, în baza de date a Agenției Naționale a Transplantului. Ca să nu mai spun că purtarea permanentă a cardului de sănătate îmi pare o utopie. Zic „îmi pare“, repet, pentru că eu nu am card de sănătate. Dar îmi privesc portofelul, care e burdușit de carduri, și mă întreb cum ar mai putea avea loc încă unul. Ați băgat de seamă că România întreagă trăiește fetișul cardului? Portofelul meu cuprinde, în acest moment, următoarele carduri: două bancare, unul de acces în redacție, unul de autobuz, altul de metrou, unul de acces la o bibliotecă publică, unul de acces în sediul unui post de televiziune la care colaborez regulat, vreo două carduri de fidelitate la farmacii și un card de fidelitate la o librărie, plus buletinul și permisul de conducere. Las acasă cardul de acces la piscina unde mai înot din cînd în cînd, cardul de fidelitate la curățătoria chimică, cardul de fidelitate la cinematograf și cardul de fidelitate la benzinărie, dar și cardul de la clinica privată unde obișnuiesc să mai merg la nevoie. Mă întreb: cînd îți tot dau cîte un card, oamenii ăștia chiar își imaginează că îl ții la tine? Și dacă sînt realiști și știu că nu îl poți ține la tine alături de toate celelalte, de ce îți mai dau și ei încă unul?

Revenind la cardul de sănătate, reamintesc anunțurile periodice cum că iar a „căzut sistemul“ cardului, dar și inevitabilele dosare penale din jurul chestiei (la noi, orice acțiune administrativă cît de cît complexă care se face cu bani mulți duce la un dosar penal garantat), ca să dau o imagine cît de cît completă a eșecului. Povestea cardului de sănătate îmi aduce aminte de una similară. În ultimii ani ai veacului trecut, România a început fabricarea și distribuirea „cărții de alegător“ pentru toți cetățenii cu drept de vot. Pe vremea aceea nu exista conceptul de „card“, iar lista electorală era încă și mai incertă decît este astăzi. S-au produs cîteva milioane de „cărți de alegător“, s-au distribuit și nu s-au folosit niciodată. Mă întreb dacă, totuși, nu ar trebui să păstrăm cardurile de sănătate ca să votăm cu ele, în locul cărții de alegător. Poate că un vot cu cardul de sănătate ar fi mai elocvent decît altele în multe privințe…

Fiecare națiune are, cred, o formulă a propriului geniu cu care își administrează țara. Formula „geniului“ nostru administrativ este: sute de milioane de euro cheltuite degeaba, plus ani de zile pierduți. Orice proiect măreț încearcă statul nostru, așa se petrece – de la infrastructură la educație și, iată, la sănătate. Iar cel mai tare cuvînt al acestei formule nu este nici „milioane“ și nici „ani“, ci „degeaba“.