Căpşunarii de cuvinte
Salarii mici, dar brand mare. Sau brand mic şi salarii (cît or ţine) mai forţoase? Asta a fost dilema intimă a jurnalistului român în acest an. Să stea? Să se mute? Să caute? Să se lase căutat, ca să fie mai scump? În 12 luni, sute de oameni şi-au schimbat locul de muncă, de la un trust la altul. Unii cu nume, alţii cu condei, toţi în căutarea Sfîntului Graal: potirul în care bagi articolele şi scoţi milioanele. Să fim înţeleşi: nu e nimic imoral aici. Imorale sînt salariile scofîlcite în obraji, statul la autobuz la 11, cînd pleci de la redacţie, sandvişul pe care n-ai timp să-l mănînci - în situaţia nu extrem de răspîndită în care ţi-l poţi permite. Imorală e sărăcia, popularizată de cazul jurnalistului naiv Eminescu şi păstrată, ca o frumoasă tradiţie, în redacţii bîntuite de moda anglo-saxonă a cost-cutting-ului. De fapt, mai toţi gazetarii sînt modest plătiţi la cîţi bani fac ziarele pentru patronii lor. Sau, nu, dacă te uiţi altfel sînt foarte bine plătiţi pentru condiţia lor: aceea de intelectual care nu ştie să învîrtă bani, ci doar cuvinte. Există şi situaţia paradoxală în care iau mai mulţi bani decît produc - atunci cînd ziarul (sau televiziunea) merg în pierdere. E însă şi asta o investiţie: nu neapărat în oameni, ci în influenţă. Patronul îşi ridică statura publică şi se alege pe drum cu cauţiuni publice şi indulgenţe private (la o bere cu celebrităţile de pe sticlă sau din ziar). "Un ziarist mai scump ar trebui să fie un jurnalist mai puternic" - îmi suflă un amic inginer. Ar fi bine să fie aşa. Însă cei mai scumpi ziarişti români au dovedit, în anii trecuţi şi uitaţi, că doar preţul e mare - nu şi caracterul. Luaţi-o şi ca pe o mea culpa, dacă tot e nevoie, din cînd în cînd, să dăm şi nume... Ceva se schimbă însă atunci cînd oamenii din presă încep să se mişte. Nu doar salariul, ci şi condiţia lor. Nu mai sînt legaţi de glia bătătorită a brandului, ci oameni liberi. Aflaţi doar în posesia unui pariu, nerecomandat de cărţile de branding americane, însă cîştigat deja de-alde Tolontan: vom lua publicul cu noi, acolo unde ne ducem. Şi, cu el, şi banii voştri, măi, zgîrciţilor! Măi, managerilor! Pînă acum, a mers însă într-un singur caz, atunci cînd a fost vorba de o echipă, cu valori colective. Mai multe voci, nu neapărat un chip, care aduceau nu doar obişnuinţa numelor (sîntem sclavii lor, pînă la urmă, uite cît l-am ţinut pe Iliescu!), ci şi certitudinea unui produs de calitate, consistent în fiecare zi. Cînd a fost vorba de celebrităţi pur şi simplu, fără echipă, însă cu trenă, publicul s-a mişcat mai greu. Publicul lui Teo e tot acolo, la televizor, chiar dacă ea nu mai e. Publicul lui Florin Călinescu nu s-a întins după telecomandă să caute Tele 7 abc. Publicul are toate defectele capitale: nerecunoştinţă, memorie scurtă, afectivitate oscilantă, bucurie de a te vedea urcat şi coborît, ca la montagne-russe. E adevărat, şi societatea îl cocoloşeşte: aceleaşi deficienţe de caracter sînt pedepsite prin avansare la locul de muncă şi printr-un brand nou de gumă de mestecat aruncat pe piaţă în fiecare lună... Să nu se plictisească, omul, că pleacă la alt comerciant de emoţii şi senzaţii! Într-un anume sens, mulţi ani, trusturi străine precum Ringier au fost un fel de Spanie în care jurnaliştii s-au dus precum căpşunarii: la muncă grea, dar din care te alegi cu ceva capital de cunoaştere şi-o limbă străină, aceea a organizării presei capitaliste. Cu căpşunarii noştri la tastaturi, Ringier a construit redacţii bune. Ieftine şi bune. Şi vulnerabile, iată, odată ce sistemul şi regulile lui nu permit să ieşi din buget doar ca să previi o revoltă. Tot el va aduce însă alţi oameni în loc. De fapt, marea noastră întrebare e oarecum uzată: sîntem noi, ăştia vechii, cumva de neînlocuit? Ştim atît despre publicul nostru încît doar noi putem să-i satisfacem poftele de care nu vorbeşte niciodată? Sîntem cei mai buni furnizori de carne proaspătă, aburindă şi cu urme de cauciuc pe ea? Sau mîine se găseşte altul care ridică ştacheta şi pune mortul să facă cu ochiul? Oricum, staţi cu ochii pe Libertatea, să aflăm cine e mai tare: sindicatul sau fabrica?!