Capcanele populismului forte

17 ianuarie 2017 PE CE LUME TRĂIM

Anul 2016 a arătat că durabilitatea democrației liberale nu mai poate fi ceva de la sine înțeles nici chiar în Occident. De fapt, analiza politologului Yascha Mounk legată de datele World Values Survey arată că, în multe țări occidentale, încrederea publicului în democrație se află deja de ceva vreme în declin. Cum se explică această tendință? Frămîntările politice din anul 2016 sugerează că mulți oameni sînt frustrați de lipsa de acțiune democratică. Creșterea lentă a veniturilor, șomajul, inegalitatea, imigrația și terorismul sînt presupuse a nu fi abordate în mod suficient de hotărît. Instituțiile politice ale statelor democratice par a fi într-o permanentă stare de toropeală, ceea ce alimentează nevoia alegătorilor de lideri puternici care promit să spargă blocajul politic și să măture rezistența birocratică la adoptarea unor noi politici îndrăznețe. Acești lideri – care afirmă că numai ei pot rezolva problemele din țările lor – sînt adesea căutați și găsiți în lumea corporatistă. Mulți oameni consideră un CEO de succes drept cineva care poate îndeplini obiective bine definite și, în cele din urmă, ajung la concluzia că un om de afaceri poate rezolva problemele sociale pe care un politician nu poate să le rezolve. Dar această concepție e înșelătoare, deoarece conducerea politică este fundamental diferită de conducerea unei corporații. În limbajul economiștilor, aceasta este diferența dintre analiza echilibrului general și cea a echilibrului parțial. Liderii corporatiști trebuie să livreze rezultate pentru acționarii lor și să nu se deranjeze prea mult cu ce se întîmplă în restul societății. În cazul în care creșterea profitului presupune reducerea costurilor și reduceri de personal, liderul corporatist poate elimina locuri de muncă și emite plăți compensatorii pentru lucrătorii concediați. Ce se întîmplă mai departe cu acești lucrători concediați este problema altcuiva, și anume a statului, care trebuie să o rezolve.

Liderii politici, pe de altă parte, sînt obligați să aplice principiul „o persoană, un vot“ și au responsabilitatea de a avea grijă și de cei care au, și de cei care n-au, de angajați și de șomeri deopotrivă. Un politician trebuie să se asigure că aceia fără un loc de muncă își au șansele lor, altfel riscă să le piardă voturile. Acesta nu e un mod de a spune că treaba unui CEO este mai ușoară, dar cu certitudine treaba lui e mai clar definită. Liderii care abordează o sarcină politică într-un spirit corporatist sînt susceptibili de a se concentra mai mult asupra eficienței decît a incluziunii. Dar dacă reformele lor ignoră sau înstrăinează prea mulți alegători, acest lucru li se poate întoarce împotrivă. Așa cum am văzut în 2016, țările occidentale au nevoie urgentă de a găsi căi pentru a-i compensa pe cei care au avut mult de pierdut în economia mondială actuală. Aceasta este o lecție dureroasă pe care țările post-comuniste au învățat-o de a lungul anilor ’90. În conformitate cu documentul „Tranziția pentru toți“, cel mai recent Raport de Tranziție al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, primii ani ai reformelor pieței au afectat marea majoritate a populației din aceste țări. Interesant este că mulți dintre cei care au sprijinit aceste reforme au fost, de asemenea, și de partea „conducătorilor de mînă forte“. Ei justificau asta prin ideea că aceste reforme, fiind nepopulare, trebuia să fie impuse publicului, mai degrabă decît să fie întîrziate prin procese excesiv de democratice. Din păcate, acest argument s-a dovedit contraproductiv. Deși unii asemenea lideri puternici au reușit să pună în aplicare rapid reformele, s-a constatat că de ele a beneficiat doar o minoritate de oameni, iar pentru cei mai mulți acestea și-au arătat efectele adverse.

Un exemplu tipic e cel al privatizării. Întreprinderile de stat sînt aproape întotdeauna ineficiente și în ele, de cele mai multe ori, munca se risipește. Așa că, atunci cînd sînt privatizate, ele devin mai eficiente, dar, de asemenea, lasă și lucrători pe dinafară. Asta ar fi o evoluție pozitivă la nivel de firmă, din perspectiva echilibrului parțial, dar nu poate fi pozitivă dacă se iau în considerare și starea celor concediați, și implicațiile pentru echilibrului general al societății. În cazul în care privatizarea dislocă prea mulți muncitori fără compensații, o majoritate a cetățenilor ar putea ajunge să perceapă drept nelegitimă privatizarea și asta ar putea submina întregul sprijin pentru ideea de proprietate privată asupra mijloacelor de producție. Asta e exact ce s-a întîmplat în nu doar cîteva dintre țările foste comuniste, unde privatizarea a ajuns să fie considerată drept ceva murdar.

Pagubele provocate de anumite reforme nepopulare au durat mai mult decît reformele în sine. În multe asemenea țări foste comuniste durerea pe care acestea au provocat-o a creat condițiile politice pentru venirea la putere a politicienilor populiști. Iar cînd unii dintre acești noi lideri au inversat reformele, ei au eliminat de asemenea și controalele instituționale asupra puterii lor, în scopul de a face mai grea contestarea deciziilor lor. Odată ce și-au consolidat deținerea puterii, ei au început să redistribuie bogăția țării către acoliții lor. Nu e nici o surpriză faptul că inegalitatea veniturilor în multe dintre aceste țări e mai mare decît era atunci cînd au fost abandonate privatizarea sau alte reforme. Acesta e motivul pentru care instituțiile democratice sînt atît de importante. Ele permit celor care au fost afectați de reforme să obțină compensații. Cu „o persoană, un vot“, „perdanții“ contează la fel de mult ca și „cîștigătorii“. Pentru că politicile cu adevărat democratice trebuie să fie incluzive, punerea în aplicare a reformelor într-o democrație necesită timp și efort, dar, deși dureros, procesul de a construi coaliții largi pro-reformă garantează, de asemenea, că aceste politici vor rezista. Pe termen lung, reformele incluzive rezistă, iar cele rapide și murdare, nu. Broasca țestoasă a democrației bate iepurele dictaturii pline de bune intenții.

Sergei Guriev este economist-șef la Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

traducere din limba engleză de Andrei MANOLESCU