Calcio-vecchio
Cuvîntul compus calcio-vecchio apare înregistrat, încă din 1958, în Dicționarul limbii române moderne, cu definiția „tencuială ornamentală care prezintă asperități și șanțuri pronunțate la suprafață”; termenul era considerat un împrumut lexical din italiană. În DEX regăsim o descriere asemănătoare – „gen de tencuială ornamentală cu suprafața zgrunțuroasă, dînd zidurilor un aspect arhaic” – și aceeași indicație etimologică („cuvînt italian”). De fapt, italienești sînt doar elementele componente ale compusului, nu și asocierea lor ori sensul specific al acestei asocieri. Orice verificare în dicționarele generale sau pe Internet confirmă absența termenului din italiană; sintagma calcio vecchio apare din cînd în cînd, dar în general cu înțelesul curent „fotbal vechi”. Termenul italienesc pentru var (potrivit în contextul dat) este substantivul feminin calce, în vreme ce forma calcio corespunde unor omonime cu alte sensuri („picior”, „fotbal”, „calciu”).
Inadecvarea indicării unei surse italienești a fost descoperită de autorii Dicționarului etimologic al limbii române, lucrare fundamentală în curs de elaborare și din care au apărut deja primele volume. În paginile consacrate primei părți din litera C, responsabil de volum (apărut în 2015) fiind Cristian Moroianu, forma calcio-vecchio este tratată în cadrul articolului calciu, cu o explicație foarte convingătoare: „pseudo-italienism creat probabil în românește din it. calcio (propriu-zis „calciu”), în loc de calce (s.f.) „var” + vecchio „vechi”.
Termenul tehnic din domeniul construcțiilor este atestat – cu o variație grafică previzibilă (scrierea cu un singur c în vecchio) – în Monitorul Oficial din 23.10.1938, în descrierea unui imobil cu „tencuieli din calcio vechio ceruite”. O descriere amănunțită există într-o lucrare a arhitectului Victor Asquini, Indicator tehnic în construcții (1945): „Calcio Vecchio (...) Pasta ce se aplică pe pereți se compune din 6-7 părți ipsos, 1-2 părți caolină sau tibișir, iar restul ciment (de preferință ciment alb). La aceasta se adaugă apă și clei” (p. 437). Autorul cărții provenea dintr-o familie de italieni, stabilită în România înainte de nașterea sa, dar cuvîntul, căruia nu-i găsim atestări similare în texte italienești din aceeași perioadă, era preluat din terminologia românească a vremii.
Calcio-vecchio apare și romanele lui G. Călinescu, de exemplu în Scrinul negru (1965) – „încăperile erau în boite ogivale joase, tencuite în calcio-vecchio”) – și în Bietul Ioanide (1953), unde este asociat cu evocarea prostului-gust al noilor îmbogățiți, doritori de „castele cu bifore, cu portale de piatră şi blazoane fantasmagorice deasupra uşilor, cu crenele la nivelul acoperişului şi în loc de piatră – o suprafaţă ţepoasă, realizată dintr-un calcio vecchio foarte proeminent. Aceste case aveau un aer de provizorat, ca nişte decoruri de teatru”. Arhitectul Ioanide exprimă o judecată foarte aspră asupra tipului de tencuială la modă în epocă: „Burghezii uzează acum calcio vecchio, care e o insultă adusă ochiului, o lepră cu pretenţii... se mânjesc cu el sălile de restaurant sau cocioabele în ruină”.
Procedeul burghez se democratizase totuși în anii ʼ60, cînd o schiță literară de Aurel Leon (recenzată în Gazeta literară), purtînd chiar titlul „Calcio-vecchio“, prezenta un grup de țărani colectiviști care cereau pentru Căminul Cultural o zugrăveală în calcio-vecchio, dar refuzau termenul, ca inadecvat vremurilor noi ale comunismului. Un bătrîn sfătos întreba retoric, exploatînd ideologic un calambur destul de forțat: „Cum poți, la vremea de azi, să mai calci pe vechi?”.
E interesant că în anii ʼ60 un cititor îi scria lui G. Călinescu, atrăgîndu-i atenția că folosea o formă greșită. Criticul îi răspundea pe un ton cam iritat: „Deși italienist (dar și în această calitate pot să greșesc, fie și din distracție) am folosit cuvîntul ca termen tehnic românesc curent în arhitectură (...). Dar n-am controlat și nu-mi voi pierde vremea cu ceea ce intră în sfera lingviștilor” (Contemporanul, 16.11.1962).
Termenul a fost și „tradus” calciu vechi (o formă pentru care există o atestare chiar în publicistica lui Arghezi). De aici, probabil, unele ciudățenii contemporane, de exemplu referirea la camere „cu calciu”: „doresc să îmi fac cameră cu tapet, la ora actuala am calciu pe perete”; „vreau să pun tapet, se pune peste calciu sau să plachez...?” (tpu.ro).
Oricum, stabilitatea pseudo-italienismului este confirmată azi de firmele care produc materiale de construcții și care propun, de exemplu, „vopsea decorativă calcio-vecchio”, „moduri de aplicare Calcio Vecchio”, „Calcio Vecchio – plăcut la atingere, strălucitor, perfect pentru orice dormitor” etc.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).