Cafeaua americană

De fiecare dată cînd particip la reuniunile Adunării Parlamentare NATO, mă bucur să-l revăd pe doctorul Wladyslaw Sidorowicz. Este senator polonez, actual membru al „Platformei Civice“ şi, ceea ce mă face să îl respect infinit, fost membru marcant al „Solidarităţii“ de la înfiinţare pînă tîrziu, în 2001, cînd a decis să participe la constituirea „Platformei Civice“, alături de alţi foşti combatanţi. Cum şi de ce s-a divizat dreapta poloneză şi, mai ales, cum de mulţi dintre liderii „Solidarităţii“ de ieri – totuşi, un sindicat! – au devenit lideri ai dreptei este o discuţie pe care sper să am ocazia să o deschid la un moment dat, pentru că mi se pare că noi, românii care credem în valorile dreptei politice, avem multe de învăţat din istoria recentă şi foarte recentă a Poloniei. Revenind la prietenul meu, Wladyslaw Sidorowicz are un aer poznaş, e dispus să rîdă mult şi arată mereu un fel de bună-cuviinţă sfioasă în spatele căreia, însă, nu e greu să desluşeşti o anume tărie de caracter. Luptător anticomunist de cînd se ştie, îi este greu să spună cu precizie de cîte ori a fost arestat de poliţia politică poloneză. Îşi aminteşte doar de perioadele mai lungi de detenţie: cam un an în 1968, pe cînd era student, şi tot cam atît în 1982, sub imperiul legii marţiale. În rest, pentru că legea permitea poliţiei să reţină timp de 48 de ore pe oricine „pentru verificări“, fără nici o probă şi fără nici un control judiciar, autorităţile poloneze l-au dus pe Wladyslaw la beci şi la interogatorii în reprize de cîte două zile, fără să mai ştie nici el de cîte ori. 

Deunăzi, ne-am regăsit la Washington, într-o sală a Congresului american, pe Capitol Hill. L-am provocat de cum l-am văzut: cine ar fi crezut în 1989 că, peste 20 de ani, anonimul student român care eram eu va veni la Washington pentru a discuta împreună cu militantul „Solidarităţii“ care era el despre NATO, în calitate de parlamentari, ţările noastre fiind aliate? Îmi place să-i pun astfel de întrebări, un pic filozofice – un pic bombastice, lui Wladyslaw pentru că obţin mereu de la el un răspuns pe măsura decenţei sale. Pus pe glume, ca de obicei, mi-a povestit că cel mai simpatic lucru din viaţa sa i s-a întîmplat într-o zi din februarie 1989, cînd autorităţile comuniste poloneze au început negocieri cu „Solidaritatea“, în cadrul faimoasei Mese Rotunde. În acea zi, Wladislaw Sidorowicz era la închisoare în oraşul său, Wroclaw, într-unul din episoadele de 48 de ore pe care le-am evocat mai sus. În acea zi, a fost desemnat de Lech Walesa să reprezinte „Solidaritatea“ la subgrupul de discuţii pe probleme sociale, pe probleme de sănătate. Drept pentru care, comuniştii polonezi l-au scos imediat din închisoare, i-au dat bilet clasa I, l-au cazat la cel mai bun hotel din Varşovia şi a devenit, peste noapte, oficial. Ca în poveşti, dimineaţa era încă anchetat şi prizonier, seara devenise „ştab“. De altfel, peste un an şi ceva a şi devenit ministru al Sănătăţii. Îmi povesteşte asta cu aerul lui jucăuş, răspunzîndu-mi că, dacă i-ar fi spus cineva în februarie 1989 că va ajunge să discute în Congresul american, împreună cu aliaţii din NATO, mersul unui război în curs, la care participă efectiv trupe din Polonia şi România alături de trupe americane, i s-ar fi părut o nebunie curată. Îi spun că şi pentru mine ar fi părut cu totul neverosimil, ca o ipoteză delirantă. Dar istoria face, adesea, salturi mortale reuşite. Îmi vine imediat în minte o vorbă a lui G.K. Chesterton: viaţa este o alegorie şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi înţeleasă decît ca o parabolă. Dar nu apuc să transmit prietenului polonez citatul, că-l văd cum capătă o paloare hepatică. Gustase din cafeaua pusă la dispoziţie de organizatori. Se ştie, europenii detestă cafeaua americană. Cel puţin acesta este cazul tuturor celor pe care îi cunosc, mai puţin unul: eu. Mie îmi place la nebunie cafeaua americană şi de cîte ori spun asta într-un context european, de atîtea ori atrag priviri consternate. Mie îmi place cafeaua americană pentru că poţi să o bei la nesfîrşit. Umpli un recipient anume construit cu cafea pentru toată ziua şi sorbi din ea la tot pasul. Mie îmi place aşa. Sigur, nu are nici gustul, nici tăria, nici aroma cafelei-eveniment, care se poate găsi peste tot în Europa. Cea pe care o bei o dată sau de două ori pe zi, vreme de 10 minute, într-un mic ritual. Dar şi cafeaua americană are farmecul ei. Te însoţeşte tot timpul, nu expune inima unor palpitaţiuni dezordonate, nu cere neapărat o ţigară şi stimulează, în general, dinamica hidrică a organismului. Nu-i rău deloc! Ei bine, Wladyslaw rămîne mortificat după ce soarbe prima înghiţitură. Îl întreb ce s-a întîmplat. Zîmbeam în aşteptarea răspunsului, pentru că ştiam că va urma o tiradă împotriva cafelei americane. Dar Wladyslaw trăia ceva mai profund, ceva din specia redeşteptării memoriei involuntare proustiene, o experienţă din categoria celei pe care la madeleine i-a produs-o naratorului din Swann. „Este cea mai proastă cafea pe care am băut-o în viaţa mea. Cunosc bine acest gust. Nu ştiam de unde cunosc gustul acestei cafele. Acum mi-am amintit. Este acelaşi gust pe care îl avea cafeaua pe care ne-o dădeau în închisoare, în Polonia comunistă, în fiecare dimineaţă.“ Aş fi vrut să apăr cafeaua americană, dar ce să mai spun. În faţa unei asemenea rememorări, nu am putut decît să rîd uşor.