Căderea Zidului de la Berlin: ce orizont de aşteptări astăzi?
Din cînd în cînd, în spaţiul mediatic francez se aud voci lucide care se întreabă: şi dacă europenii din Est ar trebui totuşi ascultaţi cu ceva mai multă atenţie şi chiar înţeleşi? Trecerea a 30 de ani de la căderea Zidului de la Berlin este o bună ocazie pentru a evalua cît de mult s-au înşelat în aşteptările lor, în 1989, atît occidentalii, cît şi est-europenii doritori să trăiască în stil occidental…
Occidentalii au crezut atunci sincer că valorile lor, precum şi modelul lor economic urmau să fie adoptate pretutindeni pe planetă, cu succes, în mod ireversibil şi în ritm alert. Cu o aroganţă pe care Estul nu a digerat-o niciodată, Vestul şi-a sărbătorit victoria ideologică şi şi-a arogat un fel de rol de „ghid moral“ pentru construirea viitorului.
În ceea ce-i priveşte pe europenii din Est, ei au crezut sincer că un „salt“ istoric era posibil, că democraţia liberală va aduce repede bunăstarea şi mai ales că democraţia, deja rodată în Occident, putea fi adoptată ca o maşinărie perfectă. Integrarea în Uniunea Europeană şi în Alianţa Atlantică au înlocuit utopia comunistă şi au devenit proiect de societate. Iar unificarea continentului a fost percepută ca un proces just de ştergere a diferenţelor dintre europenii „favorizaţi de istorie“ (născuţi la Vest) şi cei „defavorizaţi“ (născuţi la Est, în „lagărul comunist“).
Într-un remarcabil eseu apărut recent în Franţa despre „mişcarea iliberală“, doi cercetători, bulgarul Ivan Krastev şi americanul Stephen Holmes, constată însă că unele ţări din Europa Centrală şi de Răsărit au abandonat, între timp, „visul de integrare mimetică“ în sfera occidentală. Ei vorbesc despre „era imitaţiei“ care s-a deschis odată cu euforia prăbuşirii regimurilor comuniste şi despre revenirea la matricea unor valori mai vechi: naţiune, suveranitate, familie, identitate. „Replierea iliberală“ vizibilă în China, în Rusia şi în Europa de Răsărit ar fi deci răspunsul la prea marea precipitare a Occidentului, la rapiditatea cu care a încercat să-şi globalizeze modelul. „Replierea iliberală“ ar fi însă un răspuns şi la excesele capitalismului, la faptul că, după 1989, modelul ultraliberal nu a mai ţinut cont de nimic, nici de om şi nici de istorie, luînd forme groteşti şi chiar antidemocratice (de exemplu, prin financiarizarea opacă şi transnaţională a economiei). Estul Europei a mai descoperit cu stupefacţie că, de fapt, elitele occidentale nu prea ştiau ce fac, nici în ceea ce priveşte economia (ceea ce s-a văzut odată cu criza din 2008) şi nici în ceea ce priveşte imigraţia (ceea ce s-a văzut în 2015, cînd în jur de 1.200.000 de migranţi au venit în Europa), mai arată cei doi cercetători.
Eseul celor doi, intitulat Momentul iliberal, apărut la Editura Fayard, are şi un subtitlu care sună în felul următor: „Trump, Putin, Xi Jinping – de ce Occidentul şi-a pierdut liniştea“. La întrebarea retorică a lui Ivan Krastev şi Stephen Holmes îmi vine în minte imediat un răspuns: Europa Occidentală şi-a pierdut liniştea întrucît i s-a dereglat busola. Dar dacă Vestul i-ar asocia pe est-europeni, ca pe nişte parteneri egali de reflecţie, la proiectarea viitorului comun, poate că ar putea fi reparat instrumentul de orientare.
Într-un interviu acordat cotidianului Le Figaro, fostul ministru de Externe francez Hubert Védrine (socialist) se referă şi el la frustrările est-europenilor şi declară următoarele: „Europenii din Vest ar trebui să facă un efort pentru a înţelege supărarea ţărilor din Est. Ele nu erau pregătite pentru această formă de globalizare care se termină. Vestul a crezut (în orice caz, elitele sale) într-o lume post-istorică, post-naţională, post-identitară, dar Estul a fost mai puţin pregătit să înţeleagă această lume. Pro-europenii greşesc cînd le reproşează ţărilor din Est dorinţa, uneori exprimată stîngaci, de a-şi conserva identitatea şi o parte din suveranitate. Toate ţările doresc acest lucru“.
În acest an marcînd 30 de ani de la căderea comunismului, o altă „voce“ atentă la ceea ce au trăit est-europenii este cea a istoricului Thierry Wolton. El a publicat la Editura Grasset o carte curajoasă, intitulată Negaţionismul de stînga. Thierry Wolton denunţă complezenţa multor intelectuali de stînga din Occident faţă de crimele comunismului, precum şi o anumită tendinţă de reabilitare a doctrinei. Citez dintr-un interviu acordat de istoricul francez, consultabil pe site-ul Valeurs actuelles: „Negaţionismul este un refuz de acceptare a realităţii istorice şi a faptelor veridice. Acest termen îi desemnează în general pe cei care neagă amploarea exterminării evreilor de către nazişti şi contestă metodele utilizate în epocă, în special camerele de gazare. Pentru a face diferenţa faţă de acest negaţionism folosesc termenul de negaţionism de stînga, pentru a-i desemna pe cei care minimalizează amploarea crimelor comuniste în secolul al XX-lea, ba chiar le justifică în numele unei necesităţi revoluţionare“.
Cele două cărţi semnalate, cea legată de „iliberalism“ şi cea legată de negaţionismul de stînga, mi se par două şantiere complementare pentru ca să poată fi reconstituite podurile încrederii între Est şi Vest.
Primul şantier înseamnă înţelegerea angoaselor resimţite de est-europeni în faţa unui proiect de societate deschisă, globală şi non-identitară care a venit prea repede peste ei. Al doilea şantier înseamnă prezervarea memoriei şi recunoaşterea unei „specificităţi“ pentru o parte a lumii unde comunismul a lăsat urme mai adînci şi mai dureroase decît au crezut occidentalii. Se pare că liderul chinez Ciu Enlai, întrebat în anii ’50 ce crede despre Revoluţia franceză din 1789, ar fi răspuns, cu înţelepciune: „E prea devreme ca să avem o părere“. Cum de la căderea Zidului de la Berlin nu au trecut decît 30 de ani, este cu atît mai riscant să propunem analize cu aer definitiv.