Cadavre și steaguri

24 mai 2023   PE CE LUME TRĂIM

Aflat la summit-ul grupului celor mai industrializate șapte state ale lumii, președintele Volodimir Zelenski spunea sigur pe sine că orașul Bahmut nu a căzut în mîinile rușilor. Relatările de pe front vorbesc despre un fost oraș. Localitatea a fost complet distrusă și nimeni nu mai trăiește acolo. Singurii oameni vii sînt soldații trimiși în mașina de tocat pentru a supraviețui cîteva zile, înainte de a fi înlocuiți de alții care vor avea în curînd aceeași soartă. 

Nimeni n-a reușit să explice convingător de ce rușii și ucrainenii au decis să lupte cu atîta ferocitate pentru o localitate de 70.000 de locuitori fără o însemnătate strategică majoră. Nici nu e clar dacă explicațiile acelea ar mai ajuta la ceva. Cele mai conservatoare estimări vorbesc despre 10.000 de morți și răniți de ambele părți. Cifrele astea nu includ numărul civililor care au văzut pentru ultima oară lumina zilei în Bahmut. 

Bahmut e o hecatombă, o mărturie despre absurditatea războiului și vulgaritatea violenței. 

Prin vocea liderului grupării de mercenari Wagner, Rusia pretinde că a ocupat orașul. Evgheni Prigojin, un personaj aflat undeva la intersecția dintre o caricatură și un măcelar nebun, susține că meritul aparține luptătorilor săi – o adunătură eclectică de pușcăriași și aventurieri cu statut legal incert care, cînd nu omoară oameni în Ucraina, pot fi găsiți ajutînd diverse facțiuni care se luptă pentru putere în Africa (cel mai recent în Sudan). Prigojin susține că Wagner se va retrage în curînd din Bahmut pentru a lăsa locul armatei regulate ruse. Asta a alimentat suspiciunile unor observatori care spun că avansul rusesc e doar un fel de victorie de etapă ce nu va putea fi susținută pe termen mai lung în fața mult așteptatei contraofensive ucrainene.

Victoria de etapă a Rusiei, la fel ca și rezistența înverșunată a ucrainenilor locuiesc împreună în mințile conducătorilor militari și politici ai celor două părți între fantasme patriotice care se alimentează cu cadavre. Simbolistica atribuită Bahmutului se creează cu fiecare asalt, cu fiecare mort și crește cu fiecare zi.

Despre Bahmut o să vedem niște filme foarte bune. O să citim niște cărți excelente. Asemenea tragedii sînt aproape o garanție pentru Oscaruri, Nobeluri și alte ceremonii care certifică faptul că omenirea are încă suflet. 

Indirect, la această tragedie contribuie și nefericita politică a Occidentului de a înarma Ucraina doar după lungi ezitări. Ucrainenii sînt sprijiniți să reziste, nu să cîștige. Cel mai recent exemplu este cel al avioanelor de luptă F-16. Deși Kievul le cere de la începutul războiului, de-abia acum s-a dat undă verde pentru ele. Vor trece luni de zile pînă cînd vreunul va fi văzut pe cerurile Ucrainei. Guvernele trebuie să decidă că vor într-adevăr să le exporte, piloții au nevoie de antrenamente, avioanele – de întreținere și consumabile. La fel s-a întîmplat în cazul tancurilor germane, al celebrelor HIMARS-uri ș.a.m.d.

De fiecare dată cînd Vestul se hotărăște să renunțe la șovăială, Rusia amenință cu consecințe inimaginabile. Ca și cum mormanele de cadavre din Bahmut cu care se mai filmează uneori Evgheni Prigojin ar fi irelevante. 

În mod curios, Occidentul încă se minte pe sine că Rusia înțelege altceva decît un răspuns ferm. E aproape ridicol cum încă se aplică o grilă rațională pentru a evalua deciziile unui regim dictatorial crud și cinic cum este cel al lui Vladimir Putin. 

La fel de ridicolă e și placiditatea în fața unei propagande tot mai puternice și mai lipsite de scrupule care, mai devreme sau mai tîrziu, va produce inclusiv schimbări de guverne în Europa. Și tot în categoria asta intră incapacitatea sau lipsa de dorință de a aplica cu adevărat sancțiunile economice impuse Rusiei. În Rusia intră încă sume uriașe de bani veniți din Occident, iar singura diferență față de perioada anterioară e că au dispărut pretențiile de legalitate. Rusia era un stat al arbitrariului și crimei organizate și înainte de război doar că încerca să păstreze o aparență de legalitate. Acum, crima organizată e politică oficială a Kremlinului, iar masca de respectabilitate a fost aruncată la gunoi. Putem aprecia că, grație acestui război, în lume e mai puțină ipocrizie.

Măcar atît.

De fapt, avem de-a face cu o tactică de evaziune. În cancelariile occidentale și-a făcut loc un fel de speranță cu iz religios că în conflictul acela va ceda cineva pînă la urmă. Se speră că Rusia va fi acel cineva. Se tot speră asta de mai bine de un an. Mai țineți minte conversațiile acelea telefonice ale lui Emmanuel Macron cu Putin? Telefonul nu mai sună, dar sentimentul e acolo. 

Săptămîna trecută, zeci de mii de moldoveni au ieșit pe străzile Chișinăului cu steaguri și slogane optimist pro-europene. O manifestație convingătoare de atașament pro-occidental, s-ar zice. S-a spus mai puțin că ea e un răspuns la manifestațiile mult mai dese și mai eficiente ale pro-rușilor din Moldova. 

E foarte probabil că astfel de mizanscene ar fi fost mai puțin necesare dacă Occidentul ar fi crezut cu mai multă convingere în victoria ucraineană. Între timp, crește în fiecare zi numărul de cadavre și, direct proporțional, numărul de steaguri. 

Urmează alt Bahmut, alte filme, alte cărți.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ

Mai multe