Buricul pămîntului

Washington D.C. ar fi metropola unde se concentrează cea mai mare putere de pe planetă, locul unde se face și se desface politica mondială, Roma zilelor noastre, capitala lumii libere pentru mai toți oamenii raționali și democrați, polul răului pentru o bună parte a celor ce trăiesc în medii dominate de dictaturi, dezinformare și frustrări. Pentru unii întruchipează garanția stabilității și a civilizației ori visul eliberării și al salvării, pentru alții e locul diabolizat în mod suprem.

Rareori se vorbește despre Washington D.C. fără conotații simbolice de putere, adică, în termeni obișnuiți, ca despre un simplu mare oraș. Și ce mai oraș, cu zone de deal și pădure care pot părea de-a dreptul rurale sau chiar nelocuite. Mulți washingtonezi au casele lîngă pădure, dacă nu cumva chiar în mijlocul ei, iar în curțile acelea cu peluze bine întreținute și fără garduri am văzut iepuri sălbatici și ciute păscînd. Sînt case colorate și frumoase ca-n povești, prin cartierele rezidențiale ca Barnaby Woods sau Palisades. Iar la nici cinci kilometri de Casa Albă e un parc natural cu o suprafață de peste șapte kilometri pătrați, străbătut pe toată lungimea de un rîuleț al cărui nume a dat și denumirea parcului: Rock Creek. E o zonă unde poți face și picnic în stil american, în locuri special amenajate cu grătare și bănci, nederanjat de nimeni, înconjurat de o natură sălbatică și fără să simți în vreun fel că te afli chiar lîngă buricului politic al lumii. Rarii trecători prin parc sînt adesea echipați de hiking, cu bețe, șepcuțe, încălțări de drumeție și pantaloni scurți. Orașul funcționarilor care au descoperit moda cămășilor oficiale albe cu mîneci scurte, din cauza căldurilor înăbușitoare ale verii, are așadar și largi zone în care se poate vorbi de „America  pantalonilor scurți”. E acea Americă neoficială, informală, naturală, aparent în vacanță, dar unde adesea se coc cele mai strălucite sau importante idei, America în care un fizician de Nobel, ca Richard Feynman, cînta la bongo în maiou, sau în care un Barack Obama juca golf și un Bill Clinton sau un George Bush făceau jogging, în pantaloni scurți.

La Washington e cald pentru că, deși n-ai zice, orașul e la o latitudine doar puțin mai nordică decît Atena, aproximativ aceeași cu a Omphalos-ului de la Delphi, că tot veni vorba de buricul lumii.

Întorcîndu-ne la zonele „oficiale”, între Capitoliu și Memorialul Washington (impresionantul obelisc de 170 de metri înălțime, din apropiere de Casa Albă) se întinde National Mall, adică o altă zonă verde, lungă de peste doi kilometri – pe românește, o pajiște. Pe iarba perfectă se poate sta, iar copiii și tinerii de la școlile și colegiile din apropiere ori cei veniți în excursie în capitală obișnuiesc să încingă meciuri improvizate de baseball, lacrosse și chiar soccer. De pe aleile înconjurătoare se aud, obsedant și plăcut, cîntece ca de flașnetă ce semnalează prezența rulotelor multicolore din care se vinde înghețată sau hot-dog. În mijlocul Washington-ului poate fi o liniște incredibilă. N-ai zice că acolo se pune lumea la cale și nici că locul e vizitat anual de 24 de milioane de turiști.

De-o parte și de alta a Mall-ului sînt muzee care fac parte din Institutul Smithsonian. E vorba de cel mai mare complex de muzee, centre educaționale și de cercetare din lume. Numai muzeele Smithsonian sînt în număr de 21, de la cel al Indienilor Americani pînă la cel Aerospațial, de la Galeria Națională de Artă pînă la Grădina Zoologică, toate gratuite, pentru că așa le-a lăsat moștenire James Smithson, bogătașul englez cu ale cărui fonduri s-a înființat această mare instituție, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sînt muzee cu spații largi, aerisite, liniștite, și în același timp de-a dreptul copleșitoare prin numărul și valoarea exponatelor. America știe să aprecieze valoarea și poate s-o și cumpere. N-am să intru în detalii despre ce am văzut vizitînd vreo trei dintre ele. Spun doar că în Galeria Națională de Artă e „Gioconda Americii”, adică Ginevra Benci pictată de Leonardo da Vinci, care, după ce a fost salvată de lăcomia naziștilor, a ajuns să fie achiziționată de muzeul american cu foarte mulți bani, de la casa princiară de Liechtenstein. A fost transportată în secret la Washington în 1967, cu un avion de linie, în custodia unui ofițer CIA și a directorului de atunci al muzeului. Acesta din urmă ar fi încercat să obiecteze, spunînd că el nu merge la clasa economic, dar i s-a replicat că dacă Ginevra călătorește astfel, o va face și el.   

Unele dintre clădirile acestor muzee sînt de-a dreptul impresionante, în stil neoclasic. Aceasta e o altă caracteristică a Washington-ului. Capitala Americii are zeci sau poate chiar sute de clădiri monumentale, inspirate de arhitectura antică grecească și romană. Sînt nenumărate fațade cu trepte monumentale și coloane de piatră ca la Partenon și o mulțime de cupole ca la Panteon. Aș zice că mai multe chiar decît am văzut în Grecia și în Italia. Ni se tot spune că în 1945, la celebra conferință de la Ialta, englezii și americanii ar fi ales să lase România pe mîna sovieticilor și să salveze Grecia de comunism. La Washington înțelegi că nu s-ar fi putut invers.  

În sfîrșit, dacă New-York-ul te copleșește prin agitație și ireale înălțimi ascuțite, Washington-ul te impresionează prin liniște și grandoare terestră mai rotunjită. Aici orizontala bate verticala. Oțelul, sticla, cărămida și betonul din New York, sînt înlocuite la  Washington de marmură și granit; piatră, în general (bineînțeles, nu atunci cînd vorbim despre pădurea și casele de lemn din cartierele rezidențiale). Iar dacă New York-ul are un Central Park, Washington-ul ar putea fi considerat un parc cu totul. Sigur, cînd treci pe lîngă J. Edgar Hoover Building, sediul FBI, nu te mai simți ca-n parc. Dar tot un fel de liniște caracterizează și acel loc. Pe sub atîtea camere de luat vederi, nu-ți vine să scoți vreun sunet.