Burghezia de stat a acumulat suficient. Acum devine legitimă

12 iulie 2017   PE CE LUME TRĂIM

Activist politic întreaga-i viață, Ion Iliescu a practicat o specie aparte de raportare la majorități. S-a ferit să le conteste sau să le sfideze. A încercat, cu mijloacele care îi stăteau la dispoziție, să le seducă, să le convingă și, atunci cînd nu a reușit, a făcut eforturi să nu le deranjeze. În cîteva rînduri le-a alimentat și folosit furia. Lucrul de care s-a ferit tot timpul dl Iliescu a fost să își exprime disprețul public pentru mase sau să plece de la premisa că a primit cecuri în alb. Pentru Ion Iliescu, puterea era o întreprindere sensibilă și prețioasă. Un scop în sine. Era ceva aristocratic, un soi de respect primar în felul în care fostul președinte se raporta la funcția publică. Ăsta e și motivul pentru care nimeni, niciodată, nu l-a putut acuza pe Ion Iliescu că s-a îmbogățit în lunga sa carieră.

Liviu Dragnea, pe de altă parte, este mai degrabă un accident politic. Evoluția sa sinuoasă și relativ discretă pentru cea mai mare parte a carierei sale are resorturi mult mai pămîntene și pragmatice decît cele ale lui Ion Iliescu. Dragnea, ca mulți alți politicieni din generația sa ajunși azi la apogeu, e preocupat în principal de controlul asupra distribuției de resurse ale statului și prea puțin de aprobarea populară pentru metodele sale. În fapt, alegerile (de partid, locale sau naționale) sînt doar un mijloc pentru atingerea unui obiectiv personal și meschin. Iar obiectivul este exercitarea amorală, iresponsabilă și necenzurată a puterii. Liviu Dragnea nu are nici un fel de respect pentru funcția publică, cum nu are nici pentru publicul în numele căruia ocupă funcția. Disprețul său e plenar, îmbrăcat în ironii și nemilos.

Diferența majoră dintre cei doi este că Ion Iliescu și-a creat voluntar instituțiile care au dus la îndepărtarea sa de la putere, în timp ce dl Dragnea lucrează din plin la distrugerea lor, astfel încît legătura sa cu vîrful statului să nu mai poată fi vreodată tăiată. Nu e chiar lipsit de semnificație faptul că actualul președinte al Camerei Deputaților este condamnat într-un dosar din 2012, momentul zero al operațiunii de deconsolidare democratică a statului român, care continuă pînă astăzi cu rezultatele cunoscute.

Dragnea este, într-un fel, rezultatul orbirii președintelui Iliescu, cel care, în numele menținerii echilibrului, a preferat să nu vadă pătura de burghezi de stat cinici care creștea sub mandatele sale. Iar cînd a văzut-o a sancționat-o retoric („capitalism de cumetrie“), refuzînd să își riște poziția și influența pentru a interveni cu autoritatea pe care o avea la dispoziție întru îndreptarea lucrurilor.

Nu cred în utilitatea și eficiența unor concepte ca „părintele națiunii“, însă cred că orice președinte al statului are greutatea necesară și mijloacele tehnice pentru a interveni întru îndreptarea unui curs greșit al națiunii. Iar direcția pe care Ion Iliescu a văzut-o, dar a refuzat să o sancționeze este aceea în care statul a devenit principala sursă de acumulare de capital pentru o pătură restrînsă de oameni politici. Cumva, toleranța iliesciană la jaf mi se pare egală cu mineriadele. Cu diferența că pagubele sînt cuantificabile în zeci de ani și în pierderea sufletului unei națiuni.

Cele cîteva sute de familii care au acaparat structurile administrative din România au făcut-o rapid, rapace și fără remușcări. Fiecare astfel de familie și-a construit propria rețea de influență care astăzi funcționează și asigură schimbul de generații. Puteți verifica asta foarte ușor citind dezvăluirile despre activitățile economice ale următoarei generații a familiei Dragnea, de exemplu. Sau declarațiile de avere (cea verificabilă) ale diverșilor indivizi numiți în funcții publice. Justificări ridicole ca moșteniri, donații și succes uriaș în afaceri pe perioade scurte sînt, în cel mai bun caz, ofensatoare.

Rezultatul previzibil al acestei stări de fapt este că accesul la decizie este aproape imposibil în afara acestor rețele restrînse. Accidente politice ca USR n au reușit încă să pătrundă, cu atît mai puțin să distrugă această rețea piramidală de distribuție de rente în vîrful căreia se află azi Liviu Dragnea. Cu cît accesul la decizie este mai restrîns, cu atît libertatea celor care exercită puterea este mai mare.

Sîntem în 2017 și burghezia de stat creată începînd cu mijlocul anilor ’90 a sfîrșit perioada de acumulare. Acum se află în faza de protejare a investițiilor și de legitimare a lor. În faza în care nici măcar cele mai flagrante furturi sau abuzuri nu mai produc pagube reale autorilor lor. Sîntem departe de momentul în care dezvăluirea unui furt provoacă rușine. Ideea că s-ar putea întîmpla așa ceva obține, cel mult, hohote de rîs. Gîndiți-vă numai la recenta sentință a Curții de Apel București, care a decis că o pagubă de peste 100 de milioane de euro se pedepsește cu 4 ani cu suspendare. Așa-i că vă apucă rîsul?

Reacția de apărare a statului e din ce în ce mai slabă și incoerentă. Credința că putem avea o societate dreaptă și decentă lasă loc unui abandon cumva deznădăjduit.

„Aristocratul“ Ion Iliescu a creat condițiile apariției unei burghezii a furtului care, pe ruinele unui stat ce s-a dorit onest, se pregătește să înfigă steagul victoriei pe toate acoperișurile din București. Nu mai este așa multă vreme, pînă cînd singura alegere va fi între a te alătura lor sau a le accepta resemnat dominația. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.

Mai multe