Bun venit în lumea PSD!

Poate cel mai bizar lucru care a marcat ultima remaniere a Guvernului este insistența ridicolă pe problemele de comunicare ca explicație a micii crize politice prin care tocmai am trecut. În fapt, aceste greșeli de comunicare au devenit explicația universală a tuturor dovezilor de incompetență sau rea-voință venite din zona Puterii. O expresie magică, un fel de manta a invizibilității sub care se ascund ratări, grosolănii și inabilități atît de flagrante încît, de la un punct încolo, nu poți decît să rîzi.

În fapt, formularea respectivă nu ascunde mai nimic. Ceea ce face e să furnizeze bază retorică pentru păstrarea electoratului PSD-ALDE care, deși tratat cu un oarecare dispreț de „lumea bună“ de la București, e uriaș, relevant și ignorat de toți ceilalți. Coaliția știe prea bine că riscul major e ca o parte din acest electorat să abandoneze pur și simplu votul. Iar PSD a avut întotdeauna nevoie de numere mari pentru a reuși să impună respect. Blazarea publicului e printre pericolele cele mai mari pentru mastodontul la vîrful căruia se află încă Liviu Dragnea. PSD a încetat de mult să mai lupte cu Opoziția pentru că Opoziția, în acest moment, nu contează.

Spre deosebire de restul partidelor, PSD a încercat și a reușit adesea să privească către propriul electorat și în afara campaniilor electorale. Asta face și acum. Iar dacă PSD se teme de ceva, atunci acel ceva este sentimentul că a pierdut controlul, că ezită și e confuz.

Or, tocmai asta se întîmplă zilele astea. De altfel, un sondaj IMAS arată o ușoară tendință descendentă a partidului, semn că mantrele și punctajele de partid nu prea mai funcționează. Oamenii au început să înțeleagă că PSD trece printr-o criză internă și, într-un mod curios, dar perfect explicabil, trage cu sine întreaga țară.

Spun asta pentru că ori de cîte ori necazurile PSD ating punctul de fierbere, reacția instantanee a societății este aceea de a lua partea unuia dintre combatanți. De o parte este întotdeauna Liviu Dragnea, de cealaltă o distribuție întreagă de personaje pasabile. A fost Victor Ponta, a fost Sorin Grindeanu, a fost Mihai Chirică, este Mihai Tudose. Mi-e teamă că, nu peste multă vreme, o să ne uităm la Nicolae Bădălău ca la o posibilă variantă de președinte, premier sau orice altceva care îl pune în categoria „pesediști de bine“. Cine e Bădălău? Nu contează. Va conta dacă va decide să i se opună ferm supremo-ului PSD. Dacă va crea o problemă de comunicare. Deocamdată lucrează la asta, dar mai discret, așa. Căutăm în PSD opoziția la PSD. Acolo sîntem.

Vă place sau nu, din punct de vedere politic, trăim într-un uriaș parc de distracții la intrarea căruia scrie PSD WORLD.

În treacăt fie spus, în lumea PSD există probleme de comunicare reale, dar sînt cu totul altele decît cele interne pe care le tot invocă șefii partidului. Ele arată cam așa:

● Toți liderii PSD relevanți ies în public doar în medii controlate. Nu o să vedeți decît pesediști inabili sau de rang inferior acceptînd să răspundă întrebărilor în libertate. Dialogul Putere – societate este intens controlat și numai relaxarea pesediștilor și conflictele interne nu transformă efortul ăsta într-un monolog fără nuanțe.

● Guvernul Tudose este primul guvern democratic românesc care nu are purtător de cuvînt. Pur și simplu, nu e nimeni învestit cu autoritate care să răspundă atunci cînd premierul sau vreunul dintre miniștrii săi nu e la televizor.

● PSD acaparează încet, dar sigur, toate mediile de informare publice și e doar o chestiune de timp pînă cînd acestea se vor alinia cu totul punctajelor de partid. Asta în condițiile în care TVR, Agerpres și SRR nu fac în acest moment exces de zel în a sancționa Puterea, dar reușesc, pe alocuri, să ofere producții decente.

● Tot sub controlul PSD și al oligarhiei asociate lui se află și majoritatea presei locale, precum și a celei centrale (cu excepții notabile, dar prea puține). Doar în vremea Guvernului Năstase am mai văzut ceva asemănător, iar lipsa îngrijorării cu privire la acest aspect vine doar din sentimentul de falsă securitate pe care îl oferă rețelele sociale.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că trans­parența devine o bizarerie, dialogul onest – ceva excentric, iar responsabilitatea – doar un scenariu pentru prime-time-ul de la televiziunile prietene. Umbre chinezești, decoruri de carton și personaje fictive. Un labirint complicat, în care toate opțiunile sînt PSD.

Problemele de comunicare internă atît de des invocate de pesediști sînt, de fapt, simptome ale unei puteri exercitate fără nici un fel de opreliște. Partidul a ajuns la acel nivel de perfecțiune perversă în care nu mai are amenințări reale din afară. Natural, conflictele interne capătă amploare, iar oricine privește din zona tot mai mică de neutralitate se vede atras cumva în ele.

Păstrînd proporțiile, PSD seamănă tot mai mult cu un partid unic în care se creează tot felul platforme deviaționiste. Uneori aceste platforme cîștigă teren, alteori nu. Rîdem, deviem, dar nu părăsim incinta. Rămînem în interiorul acestei lumi zămislite în cabinetul domnului Dragnea de la Palatul Parlamentului.

Cea mai mare problemă a României nu e comunicarea internă de la ședința de seară a oligarhiei, ci găsirea unui adversar curajos și radical pentru Putere. Un adversar care să înțeleagă democrația, să o respecte și să știe să o folosească. Și, mai ales, care să nu provină din interiorul Puterii. Amănuntul ăsta este esențial dacă vrem să părăsim vreodată parcul de distracții. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.