Bucurie mare după ce ne-am aflat grupa de la Euro de fotbal, considerată accesibilă. Dar cum să reacţionăm la bucuria reciprocă a adversarelor văzînd că au picat cu noi?

Ca rabinul din Buhuşi. Şi noi avem dreptate, şi ele au dreptate. Toţi avem dreptate. E o lume minunată. Pînă cînd nu mai e. Het Laatste Nieuws, important ziar belgian, a zis că vom fi sandvişuri, aperitive pentru Lukaku, golgheterul preliminariilor. Slovacii îşi fac cruce de la dreapta la stînga. În fine, a patra echipă nu face nimic, că nu se ştie care e. Se va alege dintr-un baraj. Cel mai probabil va fi Ucraina, care ar fi lăsat Italia acasă dacă arbitrul nu ar fi luat ca ordin pe unitate declaraţia şefului UEFA:  „Ar fi un dezastru ca Italia să nu se califice, este o naţională prea importantă”. Aşa că le-a refuzat un penalty decisiv. De ce această digresiune? Pentru că şi cu astfel de fluieraşi ne-am calificat noi la Euro, şi tot aşa s-ar putea să ne-o luăm pe coajă acolo. Arbitrajul a devenit o catastrofă. Cu premeditare. Aşa că ar trebui să ne bucurăm sau să ne întristăm nu la aflarea adversarelor, ci a arbitrilor. Atunci vom şti. Sau măcar vom bănui. În orice caz, grupa nu e chiar o fericire, dacă includem Ucraina, echipă cu fotbalişti evoluînd la un nivel de club la care noi putem doar visa. Evident, puteam cădea mai rău. Mult mai rău. De exemplu, cu Germania (gazdă), Scoţia şi Elveţia. Cu Franţa şi Olanda. Sau, mai ales, cu Spania, Croaţia, Italia. Chestie care i-ar fi făcut pe băieţi să nu-şi împacheteze mai mult de trei perechi de chiloţi, în afară de cei de tablă pentru şutul în posterior care ne era sortit cu precizia apariţiei lui Moş Crăciun. Aşa, e jucabil. Pînă cînd trebuie să joci. E drept, naţionala asta are parte, în afară de un noroc legendar (orice fel de noroc v-aţi putea imagina, drumul bilelor, defectarea fotbalistică a adversarelor, evenimente conexe care au dezechilibrat oponente ca Israel şi Belarus), de un spirit de gaşcă atît de rar încît pare că înfloreşte cu frecvenţa albăstrelelor din Atacama. Ăsta poate muta munţii. Poate suplini, o vreme, lipsa talentului sau a celor două aripi care îl fac să zboare, munca şi perseverenţa. Senzaţia, după calificarea spectaculoasă, e că putem bate pe (aproape) oricine. Realitatea e că putem lua bătaie de la (practic) toţi. Ce putem face? Să savurăm momentul. Zic din nou, e rar. Să nu ratăm rarul. Trăieşte clipa? Nu chiar. Trăieşte clipa dinaintea clipei. Şi-om mai vedea cine rîde la urmă. Şi de cine.