Bucureștiul văzut cu alți ochi

Despre București se pot spune multe lucruri urîte. Un neamț care a stat cîteva săptămîni în capitala României și, în interes de serviciu fiind, a mers zilnic dus-întors cu taxiul, pe Șoseaua Colentina, într-o iarnă mohorîtă, pe vremea în care traficul era chiar și mai împotmolit decît acum, a zis că, odată înapoiat la el în Germania, nu-i rămîne decît să se interneze într-un sanatoriu de boli nervoase. Ei bine, cam același lucru l-aș fi putut zice și eu după doar un singur drum interminabil, cu taxiul, într-o zi ploioasă, între Aeroportul Schönefeld și centrul Berlinului. Nu se poate spune că vreunul dintre noi nu a avut dreptate. Multe orașe își au părțile și momentele lor imposibile. În urmă cu vreo trei decenii, doi fotografi au fost rugați să facă niște instantanee prin New York. Unul dintre ei imortaliza, de regulă, peisaje și lucruri frumoase, celălalt era axat pe surprinderea unor scene și locuri mizerabile. Bineînțeles că în cele din urmă a ieșit o expoziție cu două New York-uri complet diferite, unul cît se poate de fermecător și altul de-a dreptul oribil.

Tot așa, dincolo de cunoscutele mizerii, despre București am auzit și lucruri extraordinare. Bunica mea îmi povestea că înainte de război, în anii ’30, își încasa leafa de profesoară (care nici pe atunci nu era cine știe ce) pe întreaga vacanță de vară, și cu ea reușea să stea la Paris, la o prietenă, pînă toamna, cînd începea din nou școala. Culmea însă, îmi spunea ea, nu se simțea prea bine la Paris. I se părea un oraș prea mare și haotic. Prefera Bucureștiul, care era mai „dichisit”, cu magazine mai mici, cu cofetării extraordinare și lume mai prietenoasă. Povestea asta frapează și astăzi, dar auzită pe vremea lui Ceaușescu suna absolut neverosimil. 

Într-o foarte plăcută și interesantă emisiune la Radio România Cultural, Music Show, în care Radu Croitoru îl are ca invitat permanent pe Horia Moculescu, l-am auzit pe acesta din urmă vorbind adesea despre un București extraordinar. Odată a povestit că, prin anii ’60, a întîlnit la Hamburg un neamț (alt neamț), care l-a surprins spunîndu-i că Bucureștiul era un oraș nemaipomenit. Locuise aici înainte de război și-și amintea cum își comanda pălării la un meseriaș pe care-l considera cel mai bun din Europa. Vasăzică, poveștile se leagă.

Autorii cărții Moscova înhață România (despre care am scris săptămîna trecută), foști spioni ai armatei americane în timpul războiului, descriu și ei Bucureștiul de pînă în 1944, cînd au început bombardamentele aliate. Spun că era un oraș prosper, încă neatins de marele conflict mondial în care România intrase încă din 1941și în care se găseau lucruri de care londonezii sau chiar newyorkezii uitaseră în anii războiului. În carte nu sînt doar referiri pasagere, cum e cea despre „Cea mai frumoasă stradă din București, Șoseaua Kiseleff, cu vile ca niște palate în spatele a patru rînduri de copaci umbroși...”, ci autorii insistă în mai multe rînduri asupra bunăstării orașului, despre care povestesc că s-a dus vestea în rîndul militarilor americani și englezi, după 23 august 1944. Cei doi autori ‒ Robert Bishop și E.S. Crayfield ‒ au mai observat, cu perspicacitatea adevăraților spioni (care erau), și că soldaților sovietici intrați în capitala României „nu li s-a îngăduit să stea suficient de mult pentru a deveni conștienți de avantajele civilizației occidentale, ci au fost mînați, implacabil, mai departe”.  

Bucureștiul acela, bombardat de americani și apoi și de germani, era încă frumos și bogat. Își putea reveni relativ repede, dar distrugerea și sluțirea au continuat, cum bine știm, și după spolierea sovietică. S-au construit așa-numitele „cartiere dormitor”, iar Nicolae Ceaușescu a apucat să-și realizeze pe seama orașului o bună parte dintre visele sale urîte și inculte. Degradarea n-a încetat nici măcar după Revoluție. Primarii Capitalei, aleși democratic de atunci încoace, s-au înscris cam fără excepție într-un fel de galerie a  caricaturilor. 

Și cu toate astea, farmecul de altădată al micului Paris nu s-a pierdut cu totul. Doar că acum trebuie căutat, nu se dezvăluie prea repede. Îl descoperă în special cei care știu de el și de dimensiunea lui trecută. 

Același Horia Moculescu remarca toamnele Bucureștiului. Toamna „la Șosea” (cum e numită zona selectă din nord) e una dintre frumusețile binecunoscute de către vechii locuitori. Iar toamna aceasta  a fost chiar de ținut minte.