Bucureștiul ca un tort

Sînt într-o relație de dragoste și ură cu orașul ăsta în care m-am născut. Ca, probabil, mulți dintre locuitorii lui. E suficient să te uiți la harta lui – o pleașcă incert rotundă, în care sectoarele sînt tăiate dinspre centru spre margine ca feliile de tort. Suficient să te uiți la harta metroului cu liniile șerpuind (cum îi zice franc prin popor ) ca pișatul boului. Suficient să ieși în stradă ca să-ți bezmeticească mintea și simțurile un contrast după altul, un paradox după celălalt.

Prin cartierele mai vechi, rar e casă care să semene cu cea de alături. Cariatide sau atlanți monumentali cocoșați de cornișa vreunui acoperiș stau lîngă case modeste cu o singură fereastră în stradă, desfășurate pe lungul unei curți în care se înșiră pînă în spate alte locuințe, cu alți oameni, cu tot soiul de aranjamente locative precare. Floarea simbol a micilor curți e leandrul, iar copacul părăsirii, ăl de umple de miros Bucureștiul din mai pînă în iunie, e oțetarul. Fiecare a construit după cum l-au dus mintea și buzunarul, a peticit pe unde a putut, iar asta se vede în: termopane albe, ieftine, pe ceva cu pretenții de pălățel, o frumoasă scoică de sticlă de deasupra unei intrări căptușită cu tablă cenușie, magazii improvizate care ies neașteptat din coasta casei, garduri din plexiglas din cel odios, ondulat și semiopac. Pe lîngă clădirile vechi, imaginația nebună a unor arhitecți ieșiți din iad a proiectat orori numai bune să mîngîie orgoliile unora pentru care ce e dincolo de gardul lor nu există. Autorități indolente și corupte au lăsat la liber combinații letale precum mîna curentă de scară din oțel inoxidabil cu gresie lucioasă, acoperișuri de toate formele și culorile, bucăți de trotuar revendicate prin proximitate de cîte unii, peticite cu faimoșii biscuiți carămizii fix cît ține lungimea casei respectivului. Să fie frumos.

Mergeți prin Colentina. O să găsiți acolo o Indie mai mică, bazar turcesc, suk arăbesc, o machetă de carton, rigips și tablă, plus viață care bate adînc sub coaja orașului. Colentina mă întristează și mă bucură deopotrivă cu terasele ei precare populate de o lume dubioasă, cu BMW-uri la mîna a doua din care bubuie muzică, cu tinerii din satele din jurul Bucureștiului veniți să facă o sută-două din descărcat de marfă. Acolo e un precariat care n-a terminat școala, nu are nici un loc de muncă stabil și trăiește de pe o zi pe alta cît să-și încarce cartela de telefon și să prindă un pachet de țigări. Adidași și pantaloni de trening gri. Prin spate, pe străduțele care ies din bulevard, e Colentina rurală. Cu mici grădinițe cu flori, cișmele în curte și cîini răgușiți. Cu oameni care fac un butoi-două de vin din bolta de vie, cu cea mai bună vișinată și, posibil, cu cele mai gustoase tocane mahalagești întîlnite vreodată de gură de om.

Teribilul sector 1 care geme acum sub gunoaie e altă poveste. Poate imaginea perfectă a acestui oraș schizoid. Dincolo de cîteva zone unde opulența caselor îți intră în ochi, buzunare de sărăcie lucie se coc prin fundul curților. Probabil că n-o să vezi contraste mai mari nicăieri altundeva. Lîngă palatul Art Nouveau al unuia care are pază non-stop în curte, bone la copii și servitoare prin casă, o să iasă din coșmelia ei tanti Maria în șlapi de plastic și un capot cu florile fanate de timp, care crede că Iliescu e președinte.

Centrul cu bulevardul Magheru și Brătianu e un tranzit trist. Acolo nu există nici un sentiment al locuirii. E trecere, traversare, e un scuipat de pe geamul mașinii. Trotuarele placate în bătaie de joc cu o piatră fărîmicioasă îți clămpăne sub picioare. Nu există linie dreaptă în orașul ăsta, iar turnatul asfaltului pare să fie un mister pe care nici un muncitor n-a reușit să-l deslușească.

Peste tot și peste toate tronează o administrație ineptă pe care pare degeaba să încerci s-o schimbi din patru în patru ani. Mățăraia birocratică e înnodată pînă la descumpănire, corupția e înfiptă adînc, pînă în miezul pămîntului, și te apucă rîsul trist să vezi cum se heirupesc noii veniți s-o dezrădăcineze ca pe ridichea uriașă. Toată lumea sfîrșește cu picioarele în sus, cu ridichea și mai bine înțepenită-n pămînt. Țesutul social e rupt aici, e obositor să trăiești în orașul ăsta al meu, în jungla asta împuțită de care mi se face dor în secunda în care o părăsesc.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.

Foto: (wikimedia commons)