Bruxelles pe ploaie

La Bruxelles plouă doar de două ori pe an. O dată, din septembrie în aprilie şi a doua oară, din mai în august. Ploaia în capitala Europei instituţionale e de mai multe feluri. Există cea rece, care te murează pînă la piele şi te face să vrei cu tot dinadinsul înapoi în sala de conferinţe sau seminar din care tocmai ai ieşit, plictisit de moarte. Există ploaia de primăvară, la fel de rece, care scade entuziasmul fermierilor veniţi să protesteze împotriva scăderii cotei de lapte. Mai e şi ploaia de vară, cu bulbuci. Asta e mai caldă, numai că e „gustată“ numai de turişti. Peste vară, Bruxelles-ul instituţional nu există. Luna august este concediu cvasiobligatoriu pentru fiecare funcţionar comunitar. În Place Schuman nu mai rămîn nici măcar taximetriştii.

Ploaia de acum este dintre cele mai rele. E rece, zăpăcită de vînt, antipatică, permanentă, inegală. Cînd trage cîte un ropot vioi, cînd face un pas înapoi şi retrogradează la burniţă. De aceea, flanarea pe rue Neuf se face doar la adăpostul mall-ului sau din boutique în boutique. În plus, există şi multe şantiere, prin tot centrul. De aceea, noroiul capitalei comunitare se adaugă ploii, cît să îţi facă viaţa mizerabilă şi la propriu. În atari condiţii, un tur al instituţiilor la doar o săptămînă de la instalarea noii Comisii Barroso se traduce strict prin întîlniri care devin, brusc, atractive. Uiţi de lemnoşenia bruxelleză a limbajului utilizat de interlocutori. Afară e frig şi plouă. În săli e cald, cafeaua e bună, avem şi croissants. Te pomeneşti captivat de diferenţa între „confidenţial“ şi „inaccesibil publicului“. Aşa să ştiţi şi dumneavoastră, că lucrările directoratelor generale, în fazele intermediare, pînă la emiterea unei directive, nu sînt confidenţiale. Nuuu, Doamne fereşte! Ele sînt doar ne-accesibile publicului. Au încercat, săracii, colegii mei (din grupul de tineri ziarişti români care scriu pe teme europene, deplasare finanţată de JTI Romania. Nu, eu nu intru la „tineri“, ci asigur un fel de traducere a bruxellezei pentru colegi.) să afle care este deosebirea între una şi alta. Degeaba. Nu au reuşit să afle.

Conversarăm şi cu un comisar în carne şi oase, încă din prima zi. Unul nou. Are un CV remarcabil. Îl cheamă Maro? Sˇefcˇovicˇi, este slovac, s-a născut în 1966 şi a absolvit Universitatea de Ştiinţe Politice la Moscova, apoi Stanford-ul. S-a angajat în Ministerul de Externe al ţării sale (normal, cu aşa studii), a fost ambasador în Israel, apoi şeful reprezentanţei Slovaciei la Bruxelles. Astăzi este comisar pentru Relaţii Inter-Instituţionale şi Administraţie. Adică? Adică, face munca pe care ar presta-o la noi secretarul general al Guvernului, combinat cu ministrul pentru Relaţia cu Parlamentul. Are în grijă atît „starea de bine“ a funcţionarilor Comisiei, cît şi relaţia acesteia cu Parlamentul şi Consiliul. Grele misii, amîndouă. De aceea, partea de comunicare (aflată la acest portofoliu, pe vremea predecesoarei, Margot Wallstrom) a fost trecută la doamna Viviane Reding. S-or fi gîndit că nu e mare diferenţă între Comunicaţii şi Comunicare. Dincolo de glumă, este o mutare interesantă. Oficial, actualul portofoliu al doamnei Reding se numeşte Justiţie, Drepturi Fundamentale şi Cetăţenie. Dacă prin asta se înţelege (şi) Comunicare, este clară viitoarea orientare strategică în domeniu: adresarea directă către fiecare cetăţean, evitînd, eventual, intermedierea ziariştilor. Am mai observat această tendinţă şi în structura „operelor“ audiovizuale prezente în număr din ce în ce mai mare pe portalul Directoratului General al Serviciilor Audiovizuale. Dacă mă întrebaţi, este o prostie care va duce numai la haos în mesaje şi la risipirea multor milioane de euro. Aşa că mai bine nu mă întrebaţi.

Să revin la domnul Sˇefcˇovicˇi. Ne amintea dînsul că, după adoptarea Tratatului de la Lisabona, un rol interesant de consultare în procesul decizional comunitar revine Parlamentelor naţionale. Cu alte cuvinte, de fiecare dată cînd Comisia îşi pune în gînd vreo directivă, ciorna este trimisă, de la început, pe adresa celor 27 de corpuri legislative din statele membre. Scopul este atragerea reprezentanţilor direct aleşi ai cetăţenilor (deputaţii şi senatorii), încă din primele faze, în procesul de rafinare a acquis-ului comunitar. Este prevăzut chiar şi un (complicat) mecanism prin care Parlamentele naţionale pot respinge (chiar) un act al Comisiei. Este o şansă fantastică pentru statele membre, reprezintă o încercare a Bruxelles-ului de a reduce deficitul de democraţie şi, în acelaşi timp, oferă oportunitatea ca temele comunitare să intre în dezbaterea naţională. Altfel spus, ciobanii români nu se vor mai mira că a apărut, ca din senin, nu ştiu ce normă sanitară care le afectează vînzările. Ei vor şti că Parlamentul naţional a avut acces, de la începutul dezbaterilor, la documentele premergătoare. Vor putea să-i tragă la răspundere, direct, pe cei aleşi în circumscripţia lor uninominală, în cazul în care nu li s-a cerut părerea. V-aţi aştepta ca această formă de consultare, care se adaugă celorlalte (multe) forme de consultare, să fie rapid însuşită de senatorii şi deputaţii din statele membre. Nici vorbă. Numai 7 din cele 27 de state membre au definit un mecanism eficient de lucru. Să mai adaug că România nu este printre cei 7? Nu cred că mai este cazul. Parlamentul nostru a avut, pe vremuri, un grup de experţi pe teme comunitare. Lipsa de interes a senatorilor şi deputaţilor a împuţinat, în timp, grupul. Acum mai sînt cîţiva, îi numeri pe degetele de la o mînă. Sînt frustraţi, ignoraţi, consideraţi un soi de animale exotice, bune de pus pe liber la următorul val de concedieri. Cît priveşte celebra afirmaţie a preşedintelui Băsescu, prin care nu mai avem nevoie de Senat pentru că Parlamentul European i-ar prelua atribuţiile, este cazul ca unul sau altul dintre consilieri să îi explice că, în realitate, lucrurile stau exact pe dos. Tratatul de la Lisabona deleagă suveranitate comunitară spre nivelul naţional, conform principiului subsidiarităţii. Altfel zis, este nevoie de Senat tocmai pentru că Parlamentul European şi Comisia au nevoie de un interlocutor legitim la Bucureşti. Pentru consultare.

Aici, la Bruxelles, plouă în continuare. Săptămîna viitoare vă mai povestesc, căci mai avem comisari în program.