Brexit: o perspectivă irlandeză
Luni, speaker-ul Camerei Comunelor a respins cererea premierului de a efectua încă un vot cu privire la noii termeni ai divorţului de UE. În week-end-ul trecut, Boris Johnson a pierdut: Parlamentul a preluat iarăşi controlul asupra procesului, cerînd timp pînă la 31 ianuarie 2020 pentru a analiza acordul şi obligîndu-l pe premier să ceară o prorogare a Brexit-ului. Contează mai puţin cum anume a fost solicitată, de Johnson, această păsuire (în trei scrisori dinadins ambigue, dintre care una nesemnată). Ceea ce este important e starea de incertitudine care planează în continuare asupra întregului proces.
Se vorbeşte despre Brexit ca despre un act de divorţ între Marea Britanie şi Uniuna Europeană. Faimosul backstop, soluţia negociată, dar neacceptată de majoritatea din Camera Comunelor pentru a evita o frontieră dură cu Irlanda, apare ca o chestiune în primul rînd britanică, de parcă divorţul ar afecta doar relaţiile dintre Londra şi Bruxelles. Dezbaterile spectaculoase şi replicile contondente de la Westminster ocupă prim-planul – agenţiile de ştiri şi televiziunile nu au timp să urmărească planul mediu şi îndepărtat. Se vorbeşte, deci, prea puţin despre perspectiva irlandeză: despre efectele Brexit-ului pentru Republica Irlanda, asupra provinciei Irlanda de Nord a Regatului Unit şi asupra relaţiilor dintre Londra şi Dublin.
Statutul insular al Irlandei înseamnă complicaţii suplimentare. Mare parte a economiei se bazează pe schimburile cu Marea Britanie. Un Brexit fără acord ar însemna pentru Irlanda o reducere a produsului intern brut între 5 şi 8%. Încă şi mai problematică e dependenţa energetică.
Chestiunea cu adevărat spinoasă rămîne însă statutul Irlandei de Nord şi frontiera dintre provincia britanică şi republică. Ultimele două decenii au adus pacea după decenii de conflict interreligios. Apartenenţa la Uniunea Europeană a constituit un factor decisiv pentru stabilitate. Eliminarea graniţelor dintre Irlanda şi Irlanda de Nord, libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor, apoi bunăstarea au contribuit decisiv la restabilirea păcii.
UE și guvernul de la Dublin vor să se asigure că frontiera rămîne deschisă în conformitate cu acordul din Vinerea Mare din 1998. Pe de altă parte, guvernul britanic dorește să asigure statutul Marii Britanii ca unitate economică distinctă – care, în teorie, ar necesita un anumit tip de frontieră după Brexit, avînd în vedere că Irlanda de Nord este parte a Regatului Unit, dar se învecinează cu Republica Irlanda. Odată cu intrarea în vigoare a unor tarife între Regatul Unit şi Uniunea Europeană ar trebui să existe şi o metodă de verificare a mărfurilor care intră în Republica Irlanda, membră a UE. Guvernul conservator al lui Johnson se bazează însă pe o majoritate la care participă Partidul Democrat Unionist din Irlanda de Nord (DUP), care are zece deputaţi în Camera Comunelor. Iar DUP se opune vehement oricărui acord în care Irlanda de Nord e tratată diferit de restul Regatului Unit. Un statut special al provinciei sau al frontierei e deci greu de adoptat prin vot. Noul acord propus de Boris Johnson nu face vreo concesie importantă în acest sens – nici n-ar fi avut cum, dacă e esenţială păstrarea unor graniţe invizibile.
Această problemă deocamdată insolvabilă riscă să trezească în Irlanda de Nord resentiment şi teamă. La referendum s-a votat „Remain“, dar mobilizarea la vot a fost foarte mică, printre altele şi datorită orientării pe atunci antieuropene a partidului republicanilor irlandezi, Sinn Fein. „Remain“ au votat aşadar şi mulţi unionişti. Doar că unioniştii sînt, acum, în tabăra brexiterilor. Iar Brexit a ajuns o temă tratată şi instrumentalizată de facţiunile extremiste ale celor două partide din Irlanda de Nord. Perspectiva unei ieşiri dezordonate a Marii Britanii din UE şi mai ales gîndul că ar putea apărea, din nou, ziduri şi graniţe răscolesc vechile traume ale conflictelor – nu doar în provincia britanică, ci şi în republică. În Irlanda de Nord, procesul de pace a fost susţinut intens de Uniunea Europeană. Cu fonduri generoase, destinate zonelor celor mai defavorizate şi desfigurate de conflict. Dar, dincolo da bani, UE a încurajat o nouă cultură politică bazată pe cooperare care aproape că a obligat guvernele de la Londra şi de la Dublin să conlucreze atît în plan european, cît şi la nivel bilateral.