Brexit forever

5 februarie 2020   PE CE LUME TRĂIM

„We love Europe, we just hate the European Union.“ În discursul său de adio pronunţat pe 29 ianuarie 2020 în faţa eurodeputaţilor, la Bruxelles, Nigel Farage a vrut oarecum să le lase această frază foştilor săi colegi ca un subiect major de meditaţie. Și merită într-adevăr reflectat la ea: de ce Uniunea Europeană a suscitat (şi suscită) atîta ură?

Ar merita reluate şi analizate şi imaginile acelui moment. Nigel Farage, unul dintre campionii absoluţi ai dispreţului faţă de Uniunea Europeană, îşi savura în mod evident victoria. În sfîrşit, îşi pierdea „locul de muncă“ (acela de eurodeputat) şi era fericit. De ani de zile îşi dorea, de fapt, să-şi piardă acest statut prin ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Din punctul său de vedere, ziua de 31 ianuarie 2020 este echivalentă cu „cîştigarea unui război“. A dat, de altfel, explicaţii detaliate: „Este momentul cel mai important din istoria modernă a marii noastre naţiuni“. Considerat uneori ca fiind de extremă dreapta, Nigel Farage, aflat în ţara sa şi la originea înfiinţării unui partid avînd drept obiectiv „independenţa“ Marii Britanii, nu-şi consideră însă încheiată misiunea. Aşa cum Troţki, pe vremuri, considera că revoluţia bolşevică nu şi-a atins scopul dacă nu devine mondială, Nigel Farage speră că şi alte ţări vor ieşi din Uniunea Europeană. Și nu este exclus ca în anii următori, într-un fel sau altul, aceşti „brexiteri“ extremişti să-şi continue „misiunea“, adică să încerce să-i facă Uniunii Europene tot răul posibil.

Nigel Farage şi Boris Johnson nu-şi ascund, de altfel, intenţiile: ei cred că ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană ar putea fi un exemplu pentru ţările nordice. Nu sînt ele, într-un fel, nemulţumite de modul în care ţările sudice gestionează banii europeni? Există o diferenţă de cultură economică între sudul şi nordul Europei, aşa cum există una între estul şi vestul Europei. Pentru actualii lideri ai Marii Britanii, crearea unui parteneriat între ţara lor şi ţările nordice ieşite din Uniune ar fi un scenariu ideal. De ce n-ar fi posibilă o redecupare şi o redesenare a unor noi ansambluri în Europa, după alte sensibilităţi şi după alte criterii?

Dacă Italia sau Polonia ar decide şi ele să iasă din Uniune, brexiterii extremişti ar fi şi mai încîntaţi. În definitiv, ei sînt deja deţinătorii unei metode şi pot să-şi propună serviciile spunînd: „Important este să vreţi să ieşiţi din Uniune, vă arătăm noi cum trebuie făcut“. 

Exprimîndu-şi ura concretă faţă de Uniunea Europeană şi iubirea abstractă faţă de Europa, Nigel Farage nu este singur. El îi are alături şi pe Donald Trump, şi pe Vladimir Putin, şi pe Recep Tayyip Erdogan. Poate că niciodată, de la lansarea proiectului comunitar, ura faţă de aceasta nu a coalizat mai multă lume. În această „alianţă“ anti-Uniunea Europeană ar putea intra, de ce nu, pînă şi islamul radical (deja încrustat pe teritoriul european) precum şi mişcările jihadiste din exterior, de exemplu din zona subsahariană…

Scriind aceste rînduri îmi pun implicit întrebarea: ce-i face pe toţi aceşti lideri şi pe toţi aceşti oameni să urască profund, visceral, Uniunea Europeană, să o considere ca un fel de „închisoare pentru popoare“, o negaţie a ideii de suveranitate şi de libertate, ba chiar ca o construcţie antidemocratică?

Nu tot ceea ce spune Nigel Farage despre Uniunea Europeană trebuie pus pe seama unei capacităţi excesive de a secreta venin. Uniunea Europeană suscită ură pentru că suscită şi frică. Ea este, prin valorile sale, o ameninţare pentru dictatori, pentru lideri megalomani, pentru rechinii industriilor financiare, pentru nostalgiile imperiale din jurul ei, pentru o nebuloasă lobbystă capabilă de orice numai ca să-şi atingă ţelurile…

În acest an de tranziţie în care negocierile tehnice cu Marea Britanie se anunţă dificile, Uniunea Europeană ar mai trebui şi să-şi facă un examen de conştiinţă. Nu toate reproşurile care i s-au adus sînt lipsite de fundament. În revista L’Express, la sfîrşitul lunii ianuarie, un editorialist arăta, de exemplu, că Marea Britanie a remodelat în mod semnificativ Uniunea Europeană în toţi aceşti 47 de ani, ceea s-a dovedit benefic, întrucît iniţial arhitectura comunitară fusese concepută după modelul birocraţiei republicane franceze…

Scriitorul britanic Jonathan Coe, într-un roman publicat anul trecut avînd ca subiect Brexit-ul şi cauzele sale, evocă un puternic sentiment de abandon resimţit de o parte dintre britanici, ceea ce i-a făcut să voteze pentru ieşirea din Uniune. Abandonaţi, într-un fel, sînt şi europenii din partea răsăriteană. Faptul că Uniunea Europeană nu a avut o politică de echilibrare a peisajului economic a creat un exod care s-a dovedit a fi nefast pentru construcţia europeană. Cînd pe un vas mii de pasageri se deplasează brusc de la babord la tribord, există pericolul unui dezechilibru şi al unei scufundări colective. Cei un milion de polonezi care s-au dus să caute de lucru în Marea Britanie figurează şi ei printre cauzele Brexit-ului. Iar milioanele de est-europeni care s-au dus în Vest creează un deficit sau un dezechilibru al vieţii democratice din ţările lor… Uniunea Europeană are mulţi duşmani redutabili în acest moment şi generează multă ură. Dar efectul cel mai destructiv asupra ei ar fi refuzul de a se autoanaliza şi de a-şi identifica slăbiciunile, inclusiv pe cele care ţin de efectul paralizant al gîndirii politice corecte.

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Mai multe