Bordeiul lu’ bunicu’ şi cortul beduinului

27 ianuarie 2016   PE CE LUME TRĂIM

Mă întorc din West Bank. Sînt în mașină împreună cu doi palestinieni. Controlul de la intrarea în Ierusalim este umilitor. Arăt îndeajuns de palestinian încît să fiu percheziționat bine. Puștiul de 18-19 ani, cu o armă care pare mult prea mare pentru el, urlă la mine ca un descreierat.

Tensiunea în Ierusalim e oribilă. Garduri electrificate, ziduri de ciment dezgustătoare care separă vieți. Dușmani care sînt peste tot în mod real sau imaginar. Am petrecut cîteva zile în Israel și West Bank, și am senzația că părți din mine au murit.

Îmi dau seama de asta în timp ce puștiul mă percheziționează. Nu reușesc să simt nimic. Piticii mei sînt ascunși și nu au chef de glume. Am văzut mult prea mulți puști care își doreau să măcelărească alți puști care la rîndul lor își doreau dispariția primilor. Hebronul a fost dureros. Am văzut puști de 8-9 ani amenințați cu arme de armată în timp ce se duceau la școală. Am stat cîteva minute pe un acoperiș în zona palestiniană.

Case îngrămădite și străzi înguste și supraaglomerate. Dincolo, o stradă pustie. Doi puști care driblau o minge de baschet. Lunetiști în turnuri înalte. Cîțiva puști palestinieni pretind că îi împușcă pe mini-baschetbaliştii aflaţi la 30-40 de metri de ei. Am văzut găurile rămase de la gloanțele masacrului din moscheea care găzduiește o parte a mormîntului lui Abraham. Am fost împins cu patul armei să trec mai repede prin porțile mici și înguste de control, și mă doare vînătaia cînd mă controlează puștiul.

Am vizitat un bătrîn beduin care semăna într-un mod foarte straniu cu bunicu’. Stătea pe vîrful unui deal pietros, într‑un cort. Vreo 30 de familii trăiau și ele în corturi printre ruine. Mulți copii fără viitor. Priveliștea era înnebunitoare. Într-o parte, dealurile pietruite, de o sălbăticie aspră. În cealaltă parte, gardurile electrificate și super-securizate care înconjoară clădirile moderne ale micii așezări de evrei.

Ruinele erau locuințele dărîmate. A treia oară. Bătrînul care plînge arătîndu-mi cuptorul distrus. Plînge cu hohote, nu știu ce să fac și îl iau în brațe. Îmi plînge în brațe și mă rupe. Beau cu el un ceai. Sînt trei puști care se uită la mine curioși. Stau pe ciuci și au ochi mari și triști. Stau cîteva ore paralizat, uitîndu-mă la priveliștea fabuloasă, bînd ceai după ceai cu beduinul de lîngă mine. Și, într-un mod straniu, șocul de la senzația de fericire pe care o am văzînd un apus absolut senzațional. 

Îmi amintesc că Gigilică Bouroşu mi‑a povestit cum bunicu’ a vrut să moară în bordeiul lui. L-au luat de la Craiova și l‑au dus pînă la vreo 6 kilometri de Budrea cu Trabantul lui. Apoi au trebuit să îl care în cîrcă pînă acasă. Nu a vrut să moară pînă nu a ajuns acolo. Cînd mă despart de beduin simt că mi-am luat la revedere așa cum trebuie și de la bunicu’.

Puștiul termină controlul. Cu cei doi palestinieni din mașină am petrecut marea majoritate a timpului în ultimele zile. Am mîncat, am rîs și am muncit împreună. Îmi plac, încearcă să-i ajute pe cît pot pe cei care au nevoie. Fac o grămadă de lucruri bune și povestesc bine. Sînt obișnuiți cu controlul. Dau drumul la radio și se comportă absolut normal. Sînt prea obosit ca să vreau să vorbesc. La radio cineva vorbește destul de agitat. Cei doi sînt foarte atenți. Brusc, izbucnesc în chiote de bucurie.

Îi întreb ce s-a întîmplat. Îmi povestesc entuziaști că Hezbollah-ul a anunțat că, la granița cu Libanul, au împușcat doi soldați israelieni. Doi puști. Ca acela care tocmai m-a perchiziționat. Opresc mașina. Vomit. 

Îi înjur.  Întîi cu patimă. Apoi  cu furie și ură. Apoi cu atenție la detaliu.  Îmi dau seama că o fac în română. Îi înjur și în engleză. Sînt speriați. Sînt, într-un fel, șeful lor. Vor să mă liniștesc. 

Nu vreau să mă liniștesc. Nu mai vreau să stau, deși ar trebui să mai rămîn două zile. Nu vreau să îi văd. Nu vreau să îi aud. Sun TAROM-ul și îmi schimb biletul. Nu mai vreau să stau în mașină cu ei și sun un taxi. Mă uit la cimitirele evreiești, musulmane și creștine de pe Muntele Măslinilor. Îmi amintesc credința că starea trupului cînd murim va fi aceeași la Judecată de Apoi și că ar trebui să ne dorim îngroparea cît mai aproape de poarta de est a Ierusalimului, lucru care ar face ca reînvierea să fie mai rapidă.

Sînt întreg. Probabil în cea mai bună formă fizică din ultimii zece ani. Cel mai aproape de poarta de est. În interior sînt țăndări. Aș vrea, dacă ar fi posibil, să renasc. Știu că nu se poate. Dar aș vrea. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.

Mai multe