BOR – versiunea elvețiană

31 iulie 2018   PE CE LUME TRĂIM

Mica mea experiență de cititor de cărți de istorie îmi spune că există două categorii de autori în branșă: cei care explică și corelează, caută unghiuri noi și au ambiția unei narațiuni cît mai lămuritoare, pe de-o parte, și cei care judecă, tranșează, dau verdicte și cîntăresc moral, pe de altă parte. Se întîmplă, de asemenea, ca același autor să practice, în lucrări diferite, cînd un gen, cînd altul. Pe alt plan, mai există și două feluri de a scrie istoria, în funcție de public. Una e să scrii ceva despre istoria românilor pentru publicul românesc și alta e să spui aceeași poveste publicului elvețian, de pildă. Mai nou, a apărut în România un public care vrea să i se spună istoria României în versiunea „pentru elvețieni“, cam la fel cum apăruseră în anii comunismului cei care făceau rost de bunuri „pentru export“, net superioare acelorași bunuri fabricate pentru consum intern. Istoria noastră în versiune elvețiană este una scrisă din unghi progresist, în care „răii“ și „bunii“ sînt știuți după șablon, după „profil“ și nu după faptă ori gînd, după standardul ideologico-moral de azi și nu după context. De pildă, în istoria României, varianta elvețiană, Biserica Ortodoxă Română va fi rea orice-ar face. Va fi suma tuturor relelor. În istoria României, varianta românească, aceeași Biserică va avea, totuși, și unele părți bune, vom fi mai nuanțați, judecata va fi mai complexă.

Într-un articol virulent publicat într un ziar elvețian, istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, cunoscut la noi pentru o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu și pentru o banală România în 100 de ani – bilanțul unui veac de istorie, execută, scurt, Biserica Ortodoxă Română. Este exemplul pur de istorie a României, versiune elvețiană. În 6-7000 de semne, omul dă verdictul clar, de o limpezime morală perfectă, privitor la o întreagă Biserică, la o întreagă istorie: o rușine, o scursură morală, o escrocherie, o piatră de moară de gîtul României. Avem, ca pentru niște cititori elvețieni care vor să se prindă rapid cît de rea e Biserica Ortodoxă Română, un fel de compte rendu lămuritor. Nu m-aș fi oprit asupra acestui articol, pentru că, de fapt, nu aduce nimic nou. De altfel, în cazul dlui Schmitt, e definitoriu aerul doct-explorator cu care străbate drumuri bătătorite. În acest articol, istoricul reia cam toate acuzele cu care ne-au obișnuit detractorii BOR. Simt, însă, nevoia să mă refer la una dintre ele, fără să-mi fac vreo iluzie că argumentele mele îi vor pune pe gînduri, măcar, pe ponegritori.

Se reproșează BOR, și în acest articol, că are o relație foarte bună cu Biserica Ortodoxă Rusă și că e un fel de „coloană a 5-a“ a rusismului putinist în inima României. Dacă e așa, atunci BOR face o treabă foarte proastă. De mulți ani, merg aproape în fiecare duminică la biserică și sînt mai rusofob, mai pro-american și mai pro-european ca niciodată. În fine, să zicem că sînt eu mai altfel și că toți credincioșii alături de care mă rog duminică de duminică sînt putinizați, fără ca eu să-mi dau seama. Ciudată treabă, însă, cei mai mulți dintre ei susțin și chiar participă la mitingurile anti-PSD din Piața Victoriei. Dar nu sîntem, eu și mîna de oameni cu care mă întîlnesc la biserică, relevanți ca să dărîmăm ditamai articolul elvețian al dlui Schmitt. Adevărul despre BOR nu este cel pe care-l văd eu în curtea bisericii de la colțul străzii, ci e cel pe care mi-l spune istoricul austriac într-un ziar din Elveția. Istoric fiind, el nu se împiedică de experiențe personale, el privește ansamblul. Așa se face că el vede ceea ce eu nu văd.

Dar, și la ansamblu, dl Schmitt o cam scrîntește. Dacă ar fi studiat genul foarte aparte de relații între Bisericile Ortodoxe autocefale, istoricul ar fi observat că relația BOR cu Biserica Ortodoxă Rusă nu e deloc una de lină vasalitate. De la litigiul din Republica Moldova și micile frecușuri diplomaticești legate de istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea la București în anii 1990 și pînă la comportamentul celor două Biserici la Sinodul Pan-Ortodox din iunie 2016, lista „confruntărilor frățești“ dintre cele două Biserici e foarte lungă. În plus, naționalismul BOR (după gustul meu, cam exagerat) nu se prea potrivește cu supușenia față de ruși. Unde mai pui că poporul român, inclusiv creștinii ortodocși români, este consistent rusofob. Iar studiul atent și expert al relațiilor externe ale BOR duce mai degrabă către concluzia unui dezechilibru favorabil polului grecesc în dauna polului rusesc. Mă întreb dacă dl Schmitt ar înțelege de ce compar acești doi „poli“ în complicata balanță de „puteri“ ortodoxe…

În susținerea tezei prorusismului și antioccidentalismului Bisericii Ortodoxe, se tot citează – și dl Schmitt reafirmă – campaniile în favoarea familiei zisă „tradițională“, cea întemeiată pe căsătoria dintre bărbat și femeie. Logica e simplă, de – iertați-mă! – cretini, și tocmai de-aia – iarăși, iertați-mă! – prinde ca focul în pădurile încinse de veri toride: nu crezi că trebuie permisă căsătoria homosexuală, păi nici Putin nu crede, te-am prins, ești putinist! Las la o parte că acest tip de deducție este de un bolșevism pur, din acela al anilor 1930. Asemănările dintre activiștii progresismului ateu și bolșevicii exaltați ai „vîrstei de aur“ a comunismului leninist sînt frapante, uneori. Dar, în acest caz, ar trebui să ne întrebăm dacă o Biserică creștină ar putea avea o altfel de poziție. O examinare adîncă a credinței creștine este necesară, desigur. Dar în locul acestei întrebări, ni se livrează lozinci furibunde. Faptul că și Biserica Catolică spune răspicat că nu poate exista decît căsătorie între bărbat și femeie înseamnă că și ea a devenit putinistă? Poate că e ceva fundamental în credința creștină ce se opune acestui trend laic. Dar dacă Putin, extrem de abil în manipularea sentimentelor primare, s-a pliat pe poziția creștină din rațiuni populiste? Ideea că ortodoxia se opune căsătoriei homosexuale pentru că se opune Putin nu este, totuși, cam stridentă? În general, plasarea lui Putin ca un fel de substrat comun al întregii ortodoxii și, în cazul ortodoxiei românești, ca un fel de păpușar ocult, nu mi se pare chiar o dovadă de inteligență.

În orice caz, relația dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Ortodoxă Rusă nu a ajuns atît de prietenoasă pe cît este relația Austriei cu Rusia. Și, bucurîndu mă că dl Schmitt percepe gradul de pericol pe care orice apropiere de Rusia îl aduce cu sine, voi căuta cu interes textele în care atrage atenția guvernului de la Viena. În această privință, sînt solidar cu dl Schmitt: trebuie să ferim (pe cît mai putem) Europa de perfida influență rusească!

Mai multe