Bellow
Aflu din cotidianul Chicago Tribune detaliile unei conferinţe pe care Richard Stern a ţinut-o recent, la University of Chicago, despre prietenul său de-o viaţă, Saul Bellow. Citesc varianta scurtă, pentru ziar, a conferinţei şi regăsesc întregul farmec intelectual al lui Bellow. Papilele creierului meu simt, din nou, amestecul seducător de umor şi tristeţe al literaturii sale şi îmi aduc precis aminte de ce sînt unul dintre marii săi admiratori. Dar, cel mai mult mă impresionează redarea unui fragment, încă inedit, dintr-o scrisoare pe care Bellow a trimis-o prietenului său, conferenţiarul de azi. Stern i s-a plîns că se simte îmbătrînit şi obosit şi că îi vine "să arunce prosopul". Redau pasajul epistolar prin care Bellow răspunde amicului extenuat: "Eu nu aş arunca încă prosopul. O mică glumă, ca să fiu mai clar. Un bătrîn trăieşte singur într-o pădure şi, pentru că se apropie iarna, îşi face provizia de lemne pentru foc. Într-o zi, îşi dă seama că nu mai poate să ridice lemnele pe umăr să le care acasă şi, în deznădejde, ridică ochii spre cer şi spune: O, Doamne, trimite-mi moartea! În secunda următoare, moartea apare spunînd: Aţi trimis după mine, domnule?, la care bătrînul replică: Da, dă-mi o mînă de ajutor şi ridică-mi lemnele astea pe umăr că mai departe mă descurc singur. Aşa că nu arunca prosopul, căci s-ar putea să ai nevoie de el într-una din zile ca să-ţi ştergi fruntea inspirată". Am adorat acest pasaj din conferinţa lui Stern, căci mi-a reamintit ceea ce îmi place cel mai mult la Bellow. Puţini au putut scrie despre singurătatea omului oarecare din mijlocul civilizaţiei trepidante mai fin şi mai sofisticat decît Bellow. Şi chiar foarte puţini au ştiut să susţină clar, pagină de pagină, că există mereu posibilitatea recuperării fiinţei destructurate de izolarea zgomotoasă. Un nu-ştiu-ce optimist se simte în ADN-ul literaturii lui Bellow, deşi, cel mai adesea, cărţile sale se termină prost pentru eroii principali, pe care nu poţi să nu-i iubeşti după primele 40 de pagini. Capacitatea lui de a reda tristeţea fără să o numească ca atare, umorul care musteşte, în felurite arome, printre literele fiecărui rînd al său (aflu, cu satisfacţie, că el însuşi se considera un autor comic) şi, mai ales, felul indelebil în care te face să simţi melancolia cuprinsă între străzile aglomerate ale metropolei americane - e o melancolie specială, de neregăsit altundeva, despre care am să vorbesc odată - îi dau lui Bellow statutul de voce unică şi de maximă influenţă în literatura modernă. Am întîlnit, cu ani în urmă, imediat după ce Ravelstein a apărut în America, un fost prieten al său - spun "fost" pentru că, deşi Bellow trăia încă, cei doi nu-şi mai vorbeau de mulţi ani din pricini neclare pentru mine. Acest martor al vieţii sale, mi-a spus: "Bellow este un om foarte interesant. Este extrem de inteligent şi din cale-afară de îndrăzneţ. Uite, de pildă, după Nobel, Bellow a fost invitat în Downing Street 10 să cineze cu un anumit prim-ministru britanic care era un admirator al literaturii sale şi s-a dus însoţit de o prostituată. Voia, cu tot dinadinsul, să şocheze şi să se amuze. Dar, spre uimirea scriitorului, premierul s-a dovedit a avea atît de mult umor încît a rîs toată seara pe seama însoţitoarei lui Bellow şi a întregii situaţii, acoperind prin amuzament ceea ce Bellow vroia să fie un moment jenant-şocant. Făcea chestii de-astea din cînd în cînd. Dar, totuşi, combustibilul vieţii şi creaţiei sale este combinaţia a două spaime care s-au alimentat, în timp, una pe cealaltă: îi e frică de moarte şi îi e frică să iubească". Am văzut şi asta în literatura lui şi, mărturisesc, citindu-l în această cheie, am avut sentimentul unei solidarităţi adînci. În fond, ce om citit al marilor oraşe de azi nu se luptă, zadarnic, cu aceleaşi temeri? În literatura lui Bellow, romanul Iarna Decanului trece drept titlu de rangul doi. Capodoperele sale, precum Herzog sau Darul lui Humboldt sau cărţile mai tîrzii, în care talentul a ajuns pe culmi serene, precum controversata (la noi) Ravelstein, umbresc Iarna Decanului. După mine, pe nedrept. E un roman care se petrece, simultan, în România tocmai lovită de cutremurul din 1977 şi în America tocmai lovită de nebunia "rasismului pe dos", a exagerării culpelor istorice şi a corectitudinii politice incorecte. În aceste lumi zvîrcolite, un intelectual se simte exclus şi experimentează, la cei doi poli opuşi ai politicului - în România comunistă şi în Statele Unite - aceeaşi angoasă. Romanul ar fi, după opinia mea, un excelent prilej pentru un film românesc "minimalist", cum se poartă acum. Căci are, în el, toate datele pentru a satisface acest curent. Detaliile banale ale cotidianului cenuşiu şi închis abundă, sufocă, pur şi simplu, orice posibilitate a neobişnuitului, dar nu pot ascunde sensul evoluţiei sau disoluţiei ordinii fireşti a lumii. Bellow nu era nici mistic, nici "neoconservator", dimpotrivă, a profesat trotskismul în tinereţe şi a rămas un sceptic cu sensibilităţi de stînga după aceea, dar deruta personajului este mărturia copleşitoare a statutului intelectualului într-o lume tot mai politizată. Adică într-o lume care îşi pierde busola. Mă pregătesc să petrec cîteva săptămîni de vacanţă în America, parte dintre ele chiar în Chicago - oraş pe care şi eu, şi Bellow îl iubim, am impresia, cam pentru aceleaşi motive -, şi aveam dubii în legătură cu lecturile acestei perioade. Acuma ştiu. Voi (re)citi Bellow.