Belferii de altădată

1 octombrie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Sensurile unui cuvînt sînt, în mod evident, legate între ele, presupunînd anumite evoluţii în timp: prin metaforă, extindere sau restrîngere semantică, uneori prin imitarea unor modele străine sau chiar prin o confuzie fixată ca atare în uz. Presupunerea unei evoluţii fireşti, motivate, face ca secvenţa sensurilor din DEX ale cuvîntului

– „(1) învăţător; profesor; (2) om care se lăfăieşte în lux şi bogăţie“ – să pară o glumă. Ideea că învăţătorul ar fi putut deveni la un moment dat un etalon al luxului e suspectă, chiar dacă o raportăm la perioade în care şcolile erau mai puţine şi corpul didactic mai bine plătit. 

Cuvîntul are o etimologie certă, dar dicţionarele nu furnizează şi o explicaţie a evoluţiilor sale semantice.

e un împrumut lexical din idiş, limbă în care circula ca formă modificată, mai redusă fonetic, a substantivului

, la rîndul său variantă a substantivului german

– „ajutor, asistent; persoană care ajută“. Sînt destule dovezi (chiar în dicţionarele mai vechi, de exemplu al lui Şăineanu sau al lui Scriban) că termenul îl desemna curent, în limbajul familiar, pe ajutorul unui învăţător din şcolile religioase: persoana care însoţea elevii mici în drumul lor dintre casă şi şcoală. Explicaţia formei

este cuprinsă în multe cărţi (I. Fishman,

1944; T. Rabinowicz,

1996); în unele, este menţionat chiar belfer ca variantă colocvială pentru

(Z. Schacter-Shalomi,

2012). Ca termen colocvial şi depreciativ pentru „învăţător, profesor“,

a pătruns din idiş şi în poloneză. 

Sensul „învăţător“ şi nuanţele depreciative asociate acestuia sînt explicabile: era de aşteptat ca un simplu ajutor, care nu părea să facă nimic foarte important, să fie tratat cu condescendenţă şi ironie. Cuvîntul, atestat în română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a devenit foarte frecvent spre sfîrşitul secolului, în limbajul politic. G. Panu, în

sale de la Junimea, foloseşte cuvîntul şi cu referire la profesorime, dar mai ales pentru a desemna grupul politic „fracţionist“ şi adversar al junimiştilor – „fracţioniştii

“; în text apar şi derivate care îi dovedesc răspîndirea în uz: „cercul

“, „modeştii

de gimnaziu“.

apare şi la Eminescu, în versificaţiile parodice publicate de Perpessicius în note şi variante (volumul II): „Un felegos de

va fonfăni la fleacuri“ (

avînd sensul „zdrenţăros“). În presa de la sfîrşitul secolului, accepţia clar dominantă este aceea de „profesor“: „cunoscutul

şi spiţer Poni“ (

, 5 octombrie 1896); „

de limba franceză“ (

, 59, octombrie 1905); cu acest sens cuvîntul va fi cuprins în titlul

, cartea lui Ioachim Botez din 1935. În

din 4 august 1904, într-un fragment de roman al lui C. Mille, se poate vedea că legătura dintre împrumut şi sursă era încă puternică: „Odată cu debutul meu ca student, făcui debutul meu de

. Şi în adevăr puţină deosebire era între mine şi dascălii ovreieşti. Îmi aduceam elevii dimineaţa la şcoală, îi aduceam seara acasă, vegheam asupra purtărei lor, asupra moralului, nu-i lăsam să fumeze pe stradă, le explicam lecţiunile pe care nici eu nu pe pricepusem altă dată, pe care nici acum nu le ştiam“. Aceeaşi legătură a cuvîntului cu etimonul său apare la G. Panu, care indică şi evoluţia sa semantică în politica din vremea Junimii: „Ceea ce ne izbea pe noi, între altele, era felul cum copiii în timp glodos erau duşi la şcoală în spete de nişte purtători numiţi

, cari aveau mi se pare chiar în şcoală un rol oarecare. Cuvîntul de

s-a dat pe urmă profesorilor liberali, în semn de rîs şi batjocură“. 

E posibil ca ambele sensuri ale cuvîntului să provină din aceeaşi denumire de mic funcţionar şcolar, în două interpretări: „învăţător“, în legătură cu valoarea de bază a ocupaţiei desemnate de termenul din idiş, iar „om lipsit de griji, care «se lăfăieşte»“ – din aprecierea ironică a unei slujbe uşoare şi lipsite de responsabilităţi (cam de acelaşi tip cu ceea ce primeşte denumirea glumeaţă „ajutor de băgător de seamă“). Şi mai probabil mi se pare ca uzul politic să fi produs schimbarea semantică: transformat în insultă pentru adversarii politici liberali, cuvîntul a putut glisa mai uşor de la desemnarea unei profesii la incriminarea ei (lipsă de grijă, de responsabilitate, muncă uşoară, viaţă uşoară etc.). Cred că dicţionarele de mai tîrziu au exagerat deplasînd accentul de la „lăfăit“ sau „trîndăvit“ (de care poate fi cu uşurinţă acuzat cineva cu ocupaţii liberale şi intelectuale) la „lux şi bogăţie“. În fond, şi astăzi,

sau

indică mai curînd o atitudine decît o realitate pecuniară.  

Limbaj şi politică

101 cuvinte argotice

Mai multe