Beirut

12 august 2015   PE CE LUME TRĂIM

Aeroportul e murdar şi prost organizat. E o coadă imensă la vamă. Pentru a uşura viaţa europenilor, un ofiţer îi scoate din rînd pe toţi senegalezii şi îi pune, într-un mod umilitor, să aştepte după noi, ceilalţi, mai albi. Instincte vechi şi urîte: timp de cîteva secole, arabii i-au folosit pe africani drept sclavi. Cînd trec de vamă – după exact 80 de minute –, senegalezii sînt tot acolo. Marea lor majoritate sînt femei tinere. Deşi sînt 29 de grade (la 4 dimineaţa), una dintre femei poartă nişte şosete galbene, flauşate, peste care are nişte şlapi sărăcăcioşi. La fel ca în celelalte ţări ale globului – fie ele arabe sau europene –, imigranţii fac muncile cele mai nenorocite. Femeile sînt în general ţinta cea mai uşoară pentru exploatare, în special în cazul în care muncesc ca ajutoare casnice. 

Libanul este haotic, frumos, complicat şi cu discrepanţe uriaşe. Graniţa cu Siria e un coşmar: ISIS-ul şi miliţiile de tip Al-Qaeda au generat două milioane de refugiaţi. În sud, Hezbollah-ul se războieşte cu Israelul. Sărăcia din teritoriile ocupate de Hezbollah e cumplită, mai ales în comparaţie cu nivelul de trai din Beirut sau de peste graniţă. Guvernele dominate de creştini şi musulmani sunniţi nu au fost nicicînd generoase cu musulmanii şiiţi din sud. 

Puştii din Ain Arab – un sătuc din regiunea Marjeyoun – trăiesc la cîteva sute de metri de graniţa cu Israelul. Şcoală nu există în sat şi oricum foarte mulţi copii din regiune renunţă la şcoală la vîrsta de 12 ani. O bună parte dintre săteni sînt analfabeţi. Căsătoriile la 12-13 ani sînt ceva foarte obişnuit, la fel şi violenţa în familie. Frica de mine şi de soldaţii israelieni de lîngă ei restrînge mult joaca. Chiar şi aşa, viaţa lor e un paradis comparativ cu viaţa copiilor refugiaţilor sirieni.

Bekaa 

Drumul Beirut-Bekaa este spectaculos. Valea Bekaa este motorul agriculturii Libanului. Abundenţa de palate din munţi este într-o stridentă disonanţă cu corturile sărăcăcioase care împînzesc cîmpurile din Bekaa.  

Mai mult de o treime dintre cei 1,2 milioane de refugiaţi înregistraţi (restul de 800.000 preferă să nu aplice pentru statutul de refugiat) trăiesc aici. Libanezi sînt în jur de 700.000. 

Sînt 38 de grade şi umiditate foarte ridicată. Vreo 30 de puşti – mulţi dintre ei în mod evident cu vîrsta sub 10 ani – muncesc pe cîmp. Din cînd în cînd, un adult îi loveşte cu un băţ. „E mai uşor să mîni oile decît sirienii“ e o vorbă răspîndită printre fermierii din Bekaa. Copiii sînt plătiţi cu 6 dolari pentru ziua de muncă. De zece ori mai puţin decît un adult libanez. 

Trăiesc în corturi unde e la fel de cald şi de umed ca afară. Deşi stau în cîmp, interiorul corturilor este neverosimil de curat. Apa potabilă e ţinută în butoaie de plastic expuse la soare şi e – logic – fierbinte. Nu sînt frigidere. Adulţii nu au dreptul să muncească, iar puştii, în mod practic, nu au nici o şansă să fie educaţi în şcolile libaneze. Un diplomat suedez mi-a spus că, şi dacă şcolile de stat ar fi deschise în schimburi multiple, tot nu ar putea să acopere mai mult de 20% din nevoi. Refugiaţii primesc în jur de 160 de euro pe an pe cap de refugiat pentru a se întreţine – sau de 30 de ori mai puţin decît are nevoie un libanez sărac pentru a supravieţui.  

Sînt mulţi, foarte mulţi copii – undeva în jur de 40% – din totalul de peste două milioane de refugiaţi. Marea lor majoritate nu au nici măcar o şansă la un viitor acceptabil. Sărăcia abjectă îi va împinge spre cerşetorie, muncă forţată, prostituţie, droguri, criminalitate. Amestecul de ură, dezgust şi rasism cu care sînt întîmpinaţi îi va înfuria pe mulţi dintre ei pe termen mediu şi lung. Indiferenţa comunităţii internaţionale este stridentă şi ilogică; mulţi dintre copii vor deveni ţinte uşoare pentru mişcări radicale extremiste. O nouă generaţie de sinucigaşi terorişti este indirect facilitată de interesele meschine ale elitelor politice europene şi mondiale. 

Am adus cîteva zeci de tricouri primite de la UEFA şi nişte mingi de fotbal. Sînt cîţiva oameni tare buni în Geneva care ne ajută de mulţi ani. Ne jucăm pe cîmpul de lîngă corturi. E cald rău, dar copiii sînt foarte fericiţi – nu au posibilitatea să se joace mai deloc. Toţi sînt sub 10 ani, ceilalţi mai mari sînt la muncă. Marea lor majoritate sînt desculţi sau în şlapi. O să le facem rost de încălţări. Sper să reuşim să închegăm şi un fel de club unde puştii să poată să facă ceea ce ar trebui să facă orice copil la vîrsta lor: să se joace şi să înveţe. Tricourile sînt inscripţionate cu „Respect“. Ironia e năucitoare, privind retrospectiv.  

Mă întorc amărît în Beirut. Maşini superscumpe, magazine de superfiţe, un număr incredibil de femei „tunate“ cu Botox şi silicon, restaurante superelegante. Afişe uriaşe pentru epilări cu laser pentru bărbaţi. Mult gunoi ascuns în spatele clădirilor. Pene de curent la fiecare oră.

Războiul civil din Liban dintre 1975 şi 1990 a înarmat populaţia pînă în dinţi. În fiecare casă libaneză există măcar o armă. Cu aproape o jumătate din populaţie formată din refugiaţi care au trecut prin violenţe incredibile şi care sînt din ce în ce mai săraci şi neglijaţi, cu un guvern şi o organizare politică ce fac ca România să pară raiul pe pămînt, Libanul nu stă pe o bombă. Este o bombă. 

Evitarea unei noi implozii a Libanului depinde de reacţia internaţională. Pînă acum, răspunsul internaţional poate fi considerat – în cel mai bun caz – inept. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities. 

Mai multe