„Basc” și „bască”
Oscilația între formele basc și bască e veche. Mai multe substantive împrumutate în perioada modernă au ezitat între adaptarea lor ca neutre sau ca feminine; uneori, formele s-au specializat semantic (grup și grupă, program și programă); alteori, una dintre ele s-a impus, înlăturînd-o treptat pe cealaltă (sistem, față de mai vechiul sistemă). Ca denumire a unui obiect vestimentar, basc și bască sînt adjective substantivizate provenite din sintagma franceză béret basque, „beretă bască” (beretă specifică portului tradițional al bascilor). În franceză, béret e masculin; în română, forma neutră beret e învechită, impunîndu-se (poate și sub influența italienescului berretta) femininul beretă. Raportarea la beretă (intrat mai devreme în limbă, atestat la Caragiale) explică răspîndirea în română a formei feminine bască: „un om (...) cu o beretă-bască în cap, ca artiștii de cinema în vacanță” (Revista Fundațiilor Regale, 1941). Dicționarele noastre generale au ezitat între bască (la plural, băști) și basc (cu pluralul bascuri): cele mai multe au ales ca formă de bază femininul bască, repartizînd pe basc în rolul de simplă variantă. Așa au procedat Dicționarul limbii române literare contemporane (1955-1957), Dicționarul limbii române moderne (1958), Micul dicționar academic (2000), Noul dicționar universal (2006), Dicționarul explicativ ilustrat (2007). În primele ediții din Dicționarul explicativ (DEX, 1975) și Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM, 1982), forma de bază era tot bască; lucrurile s-au schimbat după ce ediția a doua din DOOM (2005) a preferat forma basc, cu femininul ca simplă variantă. Ultima ediție a DOOM (2021) a produs o schimbare radicală, eliminînd cu totul varianta bască.
Preferința normativă pentru basc a fost probabil motivată de etimologie, de raportarea la forma masculină a sintagmei în franceză. În uzul curent, bască mi se pare în continuare mult mai frecvent (dar dovezile statistice sînt greu de adus, din cauza omonimiei cu denumirea etnică basc și cu numele limbii – bască). Atestările celor două forme cu sensul „beretă” datează din perioada interbelică, atunci cînd tipul de acoperămînt al capului a devenit tot mai popular, nu doar în costumul militar, ci și în moda masculină și în cea feminină. Precizarea din dicționarul lui A. Scriban (1939), după care bască era „nou nume al beretei după războiu mondial”, este convergentă cu informațiile din Wikipedia (versiunea engleză, articolul beret), care arată că „în moda occidentală, bereta (bască) a fost purtată de bărbați și femei începînd din anii 1920”.
Într-o istorie culturală a obiectelor vestimentare și a conotațiilor acestora, basca (sau bascul) a traversat mai multe transformări simbolice. Într-o perioadă de început, ilustra, în opoziție cu pălăria, fascinația, dar și excesele modei. Purtarea ei pe-o ureche era recomandată de revistele mondene – „Ea nu uită niciodată că e femeie! De sub bascul ei, se poate vedea întotdeauna o buclă aranjată ştrengăreşte” (Ilustrațiunea română, 1934) –, dar îl putea irita pe un jurnalist mai conservator: „În ultimul timp înlocuirea pălăriilor prin băști mi s-a părut naturală (...). Ceea ce încă mă revoltă este unghiul de 90 grade ce-l face basca la doamne” (Opinia, 1934). În același timp, ca parte a costumului străjeresc, basca era integrată în retorica politică, în discursurile de ceremonie: „Curați în gând și în fapte să fie sufletul vostru, ca basca albă pe care o purtați cu vrednicie” (Opinia, 1938), „basca simbolizează curățenia sufletului vostru tineresc, alb ca zăpada, alb ca lumina” (România, 1939). În epocă, purtarea băștii se asocia (la băieți și la bărbați) și cu schimbarea formelor de salut: „străjerii nu mai poartă pălărie sau șapcă, ci bască. Cum poți scoate repede basca de pe cap și cum să saluți cu ea?” (Dimineața copiilor, 1938).
De la început, basca era un indiciu al stilului sportiv sau artistic, nonconformist: „pictorul şi-a tras şi mai tare bascul pe sprînceană” (Foaia românească, 1959); „Tata e tot voinic, cu părul lui alb scăpat de sub bascul larg de artist aşezat cochet” (Iașul literar, 1961); fotografiile păstrează amintirea bascului lui Arghezi sau a celui purtat de Noica: „Dar Noica, silueta sa longilină, bascul care îi dădea un aer semeţ?” (Adrian Popescu, în România literară, nr. 10, 2004).
După război, tot în opoziție cu pălăria, basca era un simbol și un accesoriu obligatoriu al ținutei muncitorești: „își pleacă privirile pe basca neagră decolorată, basca oricărui lăcătuș care se respectă” (Gazeta literară, 1960); „îmbrăcat tot în salopetă, cu bascul pe cap” (Teatrul, 1979). Basca muncitorească nu mai este purtată pe-o ureche, ștrengărește: „Mîtcă şi-a tras bascul pe ochi, şi-a aranjat ochelarii, şi-a tras pe mîini mănuşile de azbest” (Flacăra, 1956).
Cum se vede din aceste exemple, basc și bască au alternat de la bun început, fără diferențe stabile de sens. Fiind mai răspîndită, forma bască a intrat și în expresii colocvial-argotice, de obicei ca substitut eufemistic al altor cuvinte, de exemplu într-o construcție de superlativ glumeț – „Eu am făcut o ciorbă de varză, de-ți bați copiii cu basca” (facebook.com) – și mai ales într-una dintre variantele de exprimare a indiferenței sfidătoare: a durea la bască sau în bască (expresii apropiate fonetic de a durea la bascheți, echivalente cu a durea în cot etc.): „îi doare la bască de clienți!” (bzi.ro); „«Mă doare la bască!»” – D., răspuns pentru T. după ce a fost acuzat direct” (playsport.ro); „îl doare la bască de mască! Pentru el regulile nu se aplică” (bzi.ro).
Observațiile de mai sus sînt o pledoarie pentru păstrarea în dicționare, ca variantă literară, a formei feminine bască, dar și o invitație la explorarea istoriei culturale a băștii.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).