Barometru și cinematograf
Barometrul de consum cultural e un bun instrument de măsură. El ne spune care sînt preferințele publicului, care sînt practicile de consum cultural, gradul de satisfacție, tendințele generale. E un instrument necesar mai ales pentru că mare parte din sistemul cultural funcționează pe bază de fonduri publice. E firesc ca, periodic, să verificăm, și din perspectiva beneficiarilor, adică a publicului, dacă aceste fonduri sînt cheltuite judicios.
Această cercetare periodică (ediția de acum e deja a zecea) oferă totodată și baza pentru orientarea strategiilor instituțiilor de cultură. Ministerul Culturii, în a cărui subordine se află și Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală care a realizat acest barometru, se bazează și el pe aceste date atunci cînd își definește strategia. Și barometrul, și strategia ar trebui deci să ofere o anume predictibilitate în mediul cultural. Nu e cazul, din păcate. Sînt atît de multe variabile (legislație, finanțare etc.), încît multe instituții și organizații nu-și pot face o strategie pe termen lung. Sau, dacă o au, nu pot s-o urmărească. Cele mai multe trăiesc de la o alocare bugetară la alta și-și adaptează programul din mers, în funcție de finanțare și de sprijinul politic, și nu în baza imperativului satisfacției publicului. Nu e deloc o întîmplare faptul că cetățenii înșiși dau punctaje mediocre la capitolul satisfacție. Infrastructura culturală precară e o cauză, dar și lipsa personalului calificat și motivat.
80% din populația României nu a fost niciodată la un cinema clasic anul trecut, spune barometrul. Și aici, datele sînt oarecum ambigue. Căci ar însemna ca 20% din români să fi fost la cinema anul trecut – un procentaj neverosimil în contextul infrastructurii deficitare și o cifră contrazisă de numărul de intrări la cinema declarate de distribuitori. Pe de altă parte, nu înțeleg nici exclamațiile și vaietele alarmiste cum că românii nu mai merg la cinema. Păi, la ce cinema să meargă? În 1990 erau 600 de săli funcționale. Cele mai multe au fost cedate autorităților locale sau au fost vîndute. Fostele cinematografe s-au transformat în săli de bingo, depozite, magazine și discoteci. Astăzi mai funcționează în jur de 20 de săli de cinema. La acestea se adaugă și cinematografele multiplex din mall-uri, situate, toate, doar în cîteva orașe importante.
Bine-bine, o să mi se spună, dar faptul că oamenii nu (mai) merg la cinema nu înseamnă că nu se uită la filme. Așa este. Și barometrul urmărește această tendință: foarte mulți se uită la film de acasă, la televizor, pe suport DVD sau pe Internet, ori își descarcă copii piratate. Filmul nu mai înseamnă (și) socializare, ci e mai degrabă o preocupare domestică. O tendință pe care barometrul de consum cultural o tot indică de ani de zile.
Dincolo de infrastructura precară (orașele de dimensiuni mici și mijlocii, dar și întreg mediul rural nu sînt deloc acoperite) sau, poate, tocmai din această cauză, oamenii și-au pierdut obiceiul să mai meargă la cinema. Dacă cei tineri nici nu conștientizează absența – mai ales cei care au crescut într-un oraș fără cinema –, cei de vîrstă mijlocie consideră că cinematograful este necesar. De unde și un semnal, pentru autorități, să extindă și să modernizeze rețeaua de săli. Cîțiva pași în acest sens s-au și făcut: un început de reformă instituțională și o schimbare legislativă importantă sînt cîteva progrese înregistrate într-un termen foarte scurt. E însă nevoie de mai mult. După cum sugerează chiar Barometrul, „Educația cinematografică, prin organizarea de vizionări colective și discuții, cursuri informale, ateliere de film, alte activități similare, ar putea face ca filmul să fie văzut ca o formă de acces la moștenirea culturală și, în egală măsură, să dezvolte capabilități ale tinerilor pentru o înțelegere creativă și critică a filmului“. Ar mai fi de adăugat, poate, că educația cinematografică ar trebui să explice și să redefinească rolul instituției numite cinematograf într-o epocă în care accesul la producții cinematografice e mai facil ca oricînd. Sau că filmul nu este, nu ar trebui să fie doar o formă de divertisment, facilă, accesibilă și gratuită – așa cum l-au consacrat, în ultimii ani, platformele online. Și în cinema ar trebui să trecem de la cultura gratuității la cultura calității.
Un ultim argument pentru importanța investiției în săli de cinema ar fi că trăim, de ani buni, în situația paradoxală de a investi în producția de film (adesea, cu succes, de vreme ce filmele românești se bucură de recunoaștere internațională), dar nu avem unde să le difuzăm.