Barbarul favorit al Greciei

5 august 2020   PE CE LUME TRĂIM

În scrisorile atribuite lui în epoca elenistică, Anaharsis le spune grecilor că nu prea e-n regulă ca pe de-o parte să ridiculizeze accentul lui scitic, dar pe de alta să profite de munca sciților aduși în Atena (unde puteau fi văzuți ca sclavi, dar și ca arcași). Mai tîrziu, la Plutarh, îl găsim zicînd că legile grecilor sînt pînze de păianjen care îi prind pe săraci, dar sînt sfîșiate de bogați (sau, în formularea lui Costache Negruzzi: „pravilele sînt o mreajă a paingului, în care muscuţele se prind, iar prin care muştile cele mari vor scăpa totdeauna”). Dintre cei „șapte înțelepți” ai Greciei arhaice, între care e adesea numărat, Anaharsis – străinul – n-are cum să nu mă atragă cel mai mult.

Punînd cap la cap sursele scrise de la Herodot încolo, reconstruim un Anaharsis de viță regală, care în vine din Sciția în Atena lui Solon (secolul VI î.Hr.) E, pe de-o parte, fascinat de această cultură, căreia îi și aparținea pe jumătate, deoarece mama lui era grecoaică. Pe de alta, este criticul ei cel mai franc, un hîtru cu bun-simț și ironie seacă, din păcate cam apocrif – i se atribuie, ca lui Solomon, multe vorbe de duh fără stăpîn. Se vede că grecii au primit bine această cusurgeală. O cultură avansată vrea să fie nu doar lăudată, dar și înjurată inteligent. (Uneori chiar prinde gustul autoflagelării.) Și Lucian l-a folosit într-un dialog pe Anaharsis pentru o asemenea critică a centrului prin periferie, ca Montesquieu pe persani mai tîrziu. 

Scitul e un om al naturii, pe care o opune instituțiilor. Agora și palestra îl lasă rece. Nu-i convine viața publică din Atena, unde retorica e sterilă sau mincinoasă, unde cei care se pricep la ceva concurează și cei care nu se pricep aleg cîștigătorul. Mai spune că în fiecare oraș grec există un loc unde lumea înnebunește zilnic – acolo unde sînt concursuri sportive. Anaharsis, nomad liber, nededulcit la viața urbană, e un „cetățean al lumii” încă înaintea lui Diogene (al cărui maestru poate să fi fost) și un cinic avant la lettre prin critica „protestantă” a decadenței vieții religioase sau recursul esopic la pilde cu animale paradigmatice.

Finalul poveștii despre alteritate spuse de Herodot e esențial. Întors în Sciția, Anaharsis este ucis de fratele lui, regele, pentru că adusese din cetatea greacă Cyzic cultul Cybelei – în ansamblu, pentru că era prea grec. Chiar dacă nu trebuie să-l vedem ca pe un martir al filelenismului, rămînem oricum cu impresia că turismul cultural și depeizarea comunică pe undeva, iar mișcarea între culturi nu e lipsită de primejdii. Povestea mai veche a lui Anaharsis e susținută de Herodot cu o poveste curios de asemănătoare, din zilele lui, despre Scyles, un rege scit ucis tot de fratele lui, pentru că trăia prea grecește, tot în zona Olbiei, și pentru că și el avea o devoțiune personală, fără prozelitism, pentru o divinitate străină (dar de data asta pentru Dionysos). Acest Scyles era fiul unei grecoaice din Dobrogea – chiar din Histria – care îl învățase și limba. (Că veni vorba, pe lîngă grecoaică, tatăl lui Scyles avea, din dedicație pentru multiculturalism, încă două soții, una din Sciția, alta din Tracia.) Spre deosebire de posteritatea extraordinară a lui Anaharsis, pe care antichitatea tîrzie încă îl pomenește alături ba de Platon, ba de Aristotel, Scyles e complet uitat după Herodot (nu și de arheologi, care i-au găsit numele pe un inel de aur din acea vreme sau un pic mai tîrziu). Notez aici doar că apostolatul lor e foarte diferit – primul se grecizează călătorind la sursă, altul, cu mai multă credință, stînd acasă.

Uitasem, într-adevăr, de arheologie. Și de săpăturile de la Olbia, pe țărmul ucrainean al Mării Negre, locul de unde, cel mai probabil, Herodot și-a cules informațiile. Acolo, pe o amforă de la mijlocul secolului VI î.Hr. a apărut o inscripție care menționează ofranda de miere adusă lui Apollo de un anume Anaperres, fiul lui Anaharsis scitul – chiar înțeleptul nostru, zic epigrafiștii. Pe un ciob găsit la Luxor, în Egipt, datat în vremea lui Antoninus Pius, sînt scrise de un școlar cîteva versuri grecești în care Anaharsis este (lucru necunoscut pînă atunci) judecător. Speța e tipică pentru școlile de retorică: un tată își duce fiul bogat la judecată, ca să-l facă să-i acorde cele necesare traiului, în vreme ce fiul argumentează că, după părerea lui, nu este cazul. Remarcăm acest lucru: că, pe scurt, Anaharsis se făcea la școală. Tot în Egipt s-a descoperit, de altfel, un papirus din secolul III d.Hr., care are pe o față o listă de terenuri pentru calcularea impozitelor, iar pe cealaltă o listă de autori și opere ce trebuie procurate pentru nevoi școlare, poate de către un negustor de cărți din Alexandria.

Mai mult ca orice, povestea lui Anaharsis trebuie proiectată nu doar pe fundalul filologiei clasice, ci și pe cel al interacțiunii, vizibile arheologic, a sciților cu grecii – concepte etnice care, în cultura materială, au suprapuneri pentru care dihotomiile lingvistice nu te pregătesc. Nu vreau doar să zic că vreun ornament scitic în formă de ancoră ar putea explica de ce lui Anaharsis (care, sătul precum Ulise de călătorii, zicea că cea mai sigură corabie e cea trasă la țărm) i se atribuia invenția ancorei cu două brațe. Dar îl înțelegem altfel pe Herodot dacă pe un vas de la Kul Oba (în Crimeea) vedem într-adevăr ilustrația poveștii spuse de istoric despre originea sciților, care s-ar trage din Heracle și Echidna. Olbia, protectorat scitic după campania lui Darius, e probabil locul unde au fost produse multe asemenea obiecte de artă scitică. Vasele acestea, de argint și aur, sînt făcute de maeștri greci, reluînd stilul și tradiția scitică pentru a fi pe gustul clientelei. (Și probabil că și unii greci comandau meșterilor greci vase cu teme scitice, ca să-i zăpăcească de tot pe arheologii care au azi nevoie să dea repede o interpretare pînă la fără un sfert și să plece acasă.) Așa a fost înlocuită influența asiriană asupra artei scitice cu cea ioniană în epoca arhaică și apoi atică în cea clasică. Arheologia furnizează în orice caz exemple locale, ca decorația greco-scitică a unui pieptăn de aur, cu nimic mai prejos decît arta din Atena vremii.

Poate Anaharsis e primul bon sauvage al lumii, poate doar un Balki Bartokomous dintr-un lung serial identitar. Diderot spune din senin o chestie profundă despre el: că era mai fericit decît grecii. Aceeași fericire pe care le-o rezervă, mai mult sau mai puțin condescendent, Fenimore Cooper indienilor sau căpitanul Cook sălbaticilor din insulele Pacificului. Povestea lui Anaharsis are însă un secret pentru care rezistă: faptul că dovedește simultan că barbarii sînt inferiori celor civilizați, dar și superiori.

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.  

Foto: wikimedia commons

Mai multe