Bani. Laptop-uri. Timp liber

26 august 2020   PE CE LUME TRĂIM

În urmă cu doi ani, prin iulie 2018, scriam primul articol al acestei rubrici, pornind de la un volum al Elenei Vlădăreanu, Bani. Muncă. Timp liber. Mi s-a dus acum gîndul din nou la acest volum, dintr-o altă perspectivă. Nu mă simt confortabil să primesc bani. / Parcă scrisul ține de altceva / Mie, nu știu, mi se pare că nu muncesc suficient pentru banii ăia. / Mie, dimpotrivă, începe să mi se pară o problemă atunci cînd nu sînt plătit. / E ca o invalidare a mea. În versurile citate, viziunea se schimbă radical. Mai întîi, este demascată maladia inoculată artistului de societate, cum că el creează dintr-un impuls interior, așadar nu trebuie să se aștepte să fie plătit pentru asta, germinația creativă fiind prin sine însăși o satisfacție necuantificabilă în termeni de cîștig financiar. Apoi, prin schimbarea radicală a viziunii, ca într-un fel de conflict cu sine însuși, artistul care percepe poziția sa cvasi-umilitoare, însă pentru care o recompensă financiară nu e, de fapt, un drept firesc, ci o formă de validare a sinelui. Așadar, un fel de schizoidie în interiorul aceleiași maladii, provocate de marginalitatea în care este proiectat artistul de societate.

De ce această glosă? Imediat, mai așteptați să mai ocolesc puțin. Pe pagina Danielei Vișoianu, o postare care mi-a atras astăzi atenția vorbește despre școala elvețiană. Despre faptul că, în această țară, etapa în care copiii încep să meargă la școală coincide adesea cu decizia părinților de a se retrage din urban în rural, acolo unde comunitatea mai mică prilejuiește experiențe mai apropiate de ceea ce înseamnă naturalul, departe de betoanele și de solitudinea pe care le presupun aglomerările urbane. Dar mai mult, afirmă doamna Vișoianu, în aceste comunități rurale copiii au acces la o educație de calitate, în școli cu dotări excepționale și cu resurse umane valoroase. Adesea mai valoroase decît în mediul urban. Continuarea mesajului este tristă, pe principiul diferențierii. La noi nu se poate. Sîntem prizonierii orașelor, în mare măsură pentru că ruralul e atît de medieval încă, la nivel de infrastructură, de ofertă de viață și de educație, încît nu avem această opțiune. Cel mult s-a dezvoltat un fel de migrație spre zone metropolitane, în care însă haosul betoanelor e aproape la fel de înspăimîntător și de unde părinții, zi de zi, fac naveta împreună cu copiii, spre locurile de muncă și spre școlile din centrul orașelor.

Să încep să leg ideile. Tot printr-un ocol, mai aveți puțintică răbdare! Pe o altă pagină, a lui Daniel Funeriu, deunăzi apărea o postare critică la adresa unui profesor care declara că nu are de gînd să predea online de pe laptop-ul lui, pe banii lui și fără spor de ecran. Respectivul profesor solicita Guvernului să aloce bani pentru ca fiecare profesor să-și achiziționeze un laptop. Am dat like comentariului critic al fostului ministru, apoi am citit o serie de alte comentarii. Polarizate, unele dintre opinii aveau ceva de aer absurd. Pentru că erau unele și care se întrebau, firește, ironic, dacă Guvernul nu ar trebui să aloce bani și pentru hainele profesorilor, că doar și le uzează pe ale lor cînd merg la școală, am postat și eu un text, tot cu nuanță ironică, afirmînd că, la urma urmei, se produce un echilibru, căci nemergînd la școală, nu mai trebuie să investească în haine, deci pot investi în laptop-uri.

A urmat o avalanșă de comentarii, de asemenea, polarizate. Dacă unii considerau exagerată pretenția de a se aloca laptop-uri profesorilor – mergînd în direcția opiniei mele –, alții au contraatacat, cu argumente dintre cele mai diverse, pornind de la faptul că e normal ca instituția să asigure angajaților logistica necesară muncii, pînă la comparații cu țările scandinave, la derapaje care vorbeau nu despre laptop-uri, ci despre soft-uri, despre abonamente la aplicații și platforme, la discuții despre protecția datelor personale sau la exemplificarea situațiilor în care ambii părinți sînt profesori, au și doi copii elevi, deci ar avea nevoie de patru laptop-uri.

Încerc să n-o lungesc mult, ca să-mi încapă minima argumentație. Elena Vlădăreanu vorbește despre artiști, dar merge bine translația spre profesori. Aceeași schizoidie ne mănîncă, în interiorul unei maladii inoculate de societate. Dar dincolo de ceea ce am merita, de ceea ce orice om care muncește ar merita (că e muncă vocațională sau nu), stau niște realități. Realitatea este că nu sîntem o țară încă atît de bogată încît să formulăm pretenții de ordinul absurdului, punînd eventual presiune. Laptop-uri pentru toți profesorii? Care sînt undeva peste două sute de mii? Eventual și soft-uri și aplicații de cîteva sute bune de euro? Pe mine, personal, nu mă deranjează să-mi folosesc laptop-ul personal. Am făcut-o și anul trecut, ținînd ore cu elevi și cu studenți, folosindu-l la capacitate maximă, multe ore pe zi, luni de zile. Da, e adevărat, sînt situații în care lucrurile stau mai complicat, situații în care ar fi necesar ca statul să asigure aceste laptop-uri unor profesori cu resurse financiare mai puține (de exemplu, debutanții) sau celor care se află în familii în care simultan ar trebui utilizate mai multe laptop-uri de către părinți și copii.

Cu toate acestea, îmi mențin părerea inițială. Aceste situații le văd rezolvate punctual, nu în masă. În condițiile în care sîntem încă o țară care nu reușește, prin resursele pe care le are, să asigure infrastructură solidă și modernă în mediul rural, în condițiile în care sărăcia mușcă tăios din copilăria a sute de mii de copii (pentru care, ca o paranteză, o tabletă pentru învățarea online e un fel de petec pe o haină zdrențuită), eu, personal, nu sînt deranjat să lucrez de pe laptop-ul meu și cred că toți profesorii din țara asta care au laptop personal ar trebui să gîndească asemeni mie. Nu pentru laptop-uri ar trebui să ne revoltăm sau să facem greve sau să ieșim în stradă.

Cu riscul de a fi condamnat de unii dintre colegii mei, afirm că nivelul de salarizare a ajuns la un punct decent pentru mulți profesori. Că nu vine mărirea din septembrie? Dar chiar și aceea e parte a unui plan de atingere a unui prag prevăzut pentru anul 2022. S-au mărit salariile în ianuarie și nu cred că e o tragedie amînarea cu cîteva luni a încă unei măriri. Lunile în care s-a stat acasă, dar salariile s-au luat integral, fiecare profesor făcînd cam fix cît a dorit pentru elevii lui (cunosc destule cazuri în care nu s-a făcut nimic), nu se pun la socoteală?

În mediul privat sînt sute de mii de angajați care și-au pierdut locurile de muncă (cunosc cazuri). În urban și în rural sînt, cum spuneam, sute de mii de copii care trăiesc mult sub pragul sărăciei. Poate că solidaritatea ar trebui să o vedem nu doar într-o direcție, ci din toate direcțiile. Și să ne mai întrebăm și cam ce oferim, atunci cînd sîntem vocali în pretenții. Cei bogați vor fi și mai bogați / Cei săraci pot să meargă la culcare. Nu, profesorii nu sînt cei bogați. Dar nu sînt nici cei săraci, iar ca pătură profesională care asigură educația, cred că trebuie să își acceseze fibra empatică. Altfel, dacă mi se arată printr-un calcul corect că banii pentru laptop-uri de acordat profesorilor sînt disponibili, după ce se rezolvă problema sărăciei, după ce copiii care nu au primesc ei, după ce se rezolvă problema locurilor de muncă, a infrastructurii, sigur că vreau și eu unul, gratuit, de la stat.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe