„Banda desenată” și dicționarele

Acum aproape 30 de ani, în 1991, scriam (în cronica lingvistică din revista Luceafărul) despre benzile desenate, mirîndu-mă că denumirea lor nu fusese încă înregistrată de dicționarele noastre. Situația nu s-a schimbat prea mult între timp: ediția din 2016 a Dicționarului explicativ (DEX) omite în continuare sintagma, termenul bandă fiind ilustrat, în schimb, de bandă de magnetofon, bandă perforată, bandă de imagini, bandă de rulment etc. Nici Micul dicţionar academic (2001-2002) nu a făcut loc sintagmei, care fusese totuși înregistrată între timp de Florica Dimitrescu, în Dicționarul de cuvinte recente (ediţia a II-a, 1997). Dintre marile dicţionare ale limbii române, singurul care a inclus sintagma în definirea și descrierea cuvîntului bandă este Dicționarul explicativ ilustrat (DEXI), din 2007. Chiar dacă definiția este destul de sumară, chiar incompletă – „serie de desene, însoțite de un text scurt” –, dicționarul are meritul întîietății. Inerția dicționarelor este cu atît mai ciudată, cu cît în ultimii 30 de ani sintagma bandă desenată s-a răspîndit din ce în ce mai mult: în 2010 a apărut o foarte frumoasă Istorie a benzii desenate româneşti (1891-2010), de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu; există studii teoretice – de exemplu, Ion Manolescu, Benzile desenate și canonul postmodern (2011) – şi aplicații didactice: Mădălina Spătaru-Pralea, Banda desenată – resursă didactică în achiziţia limbii române ca limbă străină (2019).

Sintagma bandă desenată era extrem de familiară generației care avusese, la sfîrșitul anilor ʼ60, norocul să se aboneze la revista Vaillant, apoi Pif Gadget, reușind în timp, prin împrumuturile amicale care asigurau în epocă lecturile „de afară”, să citească albumele Astérix, Fluide glacial, revista Pilote etc. Sintagma franceză bande dessinée – pe care revistele și albumele în cauză o foloseau curent – era transpusă fără ezitări în română, prin calchiere: tot din franceză au fost preluate abrevierea BD și creații lexicale colocviale ca bedefil, bedefilie (fr. bédéphile, bédéphilie). Preferinţa pentru sintagma franceză este deci legată nu doar de tradiționala francofonie românească, ci mai ales de pătrunderea revistelor și a albumelor într-o perioadă de deschidere către Occident, prin canalul preferențial al presei de stînga franceze. Autorii Istoriei benzii desenate româneşti (1891-2010) consemnează folosirea sintagmei în revista Cutezătorii, care lansa în 1970 „primul concurs de benzi desenate”, în colaborare cu revista Pif (prin desenatorul C. Arnal); în paginile revistei formula era definită și explicată.

În aceeași perioadă, sintagma apărea în reviste românești de artă și de teorie literară. Google Books oferă cîteva atestări, în Analele Universității din București – Literatură universală şi comparată, 1971 – „cinematograf, benzi desenate, benzi umoristice” (unde se traduc prin calchiere atît formula din franceză – bandes dessinées, cît și cea din engleză – comic strips), în Buletin de informare ştiinţifică – teoria şi istoria literaturii şi artei, 1973, nr. 10, unde se vorbește despre „expoziția de benzi desenate (…) din Londra” etc. În anii respectivi semiotica şi naratologia erau în mare vogă. Revista Communications, foarte populară în mediul umanist românesc, publica în numărul 24 din 1976 numărul tematic La bande dessinée et son discours, în care coordonatorii semnalau o bibliografie teoretică internațională în vizibilă creștere.

Sintagma anglo-americană comic strips, termenul rezultat din aceasta – comics şi italienescul fumetti nu au avut același impact asupra limbii române. Chiar dacă astăzi comics are o oarecare circulație (cu adaptarea pleonastică a pluralului: comicsuri), anglicismul nu pare să pună în pericol supremația sintagmei imitate după franceză. Adesea denumirile de origini diferite sînt asociate cu tradițiile culturale distincte: „N-are pic de talent la desen, drept pentru care e fascinat de banda desenată (agreează BD-ul franco-belgian și comics-ul american, nu și manga japoneză)” (dintr-o autoprezentare ludică a lui Adrian Cioroianu, librarie.net).

În povestea benzii desenate româneşti nu frapează doar prea lenta pătrundere a denumirii în dicționare, ci şi diferența dintre istoria obiectului și istoria denumirii. În Istoria benzii desenate româneşti, Dodo Niță şi Alexandru Ciubotariu oferă informații prețioase despre primele desemnări ale fenomenului: spre sfîrșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, revistele românești pentru copii publicau benzi desenate, dar sub denumiri descriptive ca „povești în imagini”, „roman în imagini”, „roman ilustrat”, „roman de haz în imagini”, „roman în versuri și imagini” etc. De fapt, cîtă vreme genul nu interesa din perspectivă teoretică sau comercială, nici nu era nevoie de o denumire anume. Cititorii obișnuiţi căutau în paginile revistei continuarea isprăvilor lui Haplea, nu prezența unui anumit tip de text.

Pînă la proba contrarie, în lipsa unor atestări mai timpurii, sintagma bandă desenată pare să fi intrat în uz în anii ʼ60-ʼ70, prin contact direct cu texte franceze și pe canale complementare – presa pentru copii și adolescenţi și publicațiile universitare. Rămîne un accident regretabil ignorarea ei de către dicționare.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).