Balcanizare şi pavlovizare

Balcanii reprezintă de multă vreme o dilemă a Europei, iar occidentalii privesc această regiune ca şi cum ar fi un copil neligitim, mai greu de educat şi de introdus în societate. Din cînd în cînd Uniunea Europeană organizează cîte un summit balcanic, cum a fost cazul şi anul acesta la jumătatea lunii mai, dar fără prea mult entuziasm. Întrebările care se pun în culise, la Bruxelles, legate de Balcani, ies parcă dintr-un oftat, dintr-o frustrare a capacităţilor reflexive. Ce strategie pentru ţările din Balcani care bat la uşa Europei, dar care nu sînt încă pregătite, nici economic nici la nivelul democraţiei, pentru a intra în club?

Europa este încă traumatizată de primirea prematură în sînul ei a Bulgariei şi a României. Încă un gest de generozitate, date fiind numeroasele crize actuale, pare riscant. Dar pe de altă parte acest copil mai ciudat şi mai neascultător pe care îl reprezintă Balcanii riscă să fie înfiat de alţii, de Rusia, de Turcia, de China... Balcanii sînt un cap de pod ideal pentru unele mari puteri care stau la pîndă în speranţa că edificiul european, deja fisurat, se va prăbuşi definitiv...

Urmăresc de mulţi ani modul în care presa occidentală, şi în special cea franceză, abordează problemele Europei de răsărit şi ale Balcanilor şi am şi eu unele frustrări cînd constat sărăcia analitică a comentatorilor. Rareori analizele sînt făcute de adevăraţi specialişti, iar unghiurile de abordare sînt rareori interesante (ca să nu spun inteligente). În general domină clişeele, ele regăsindu-se şi la nivelul limbajului, în arsenalul conceptual.

Mi se pare simptomatică, de exemplu, utilizarea termenului de balcanizare – un reflex al unei anumite imagini care s-a fixat în subconştientul colectiv occidental în privinţa Balcanilor. Puţine regiuni ale globului au dat astfel de concepte profund negative.

Dicţionarul Larousse conţine mai mulţi termeni similari, precum „li­ba­nisation“ (libanizare). În a­cest caz însă există o nuanţă, parcă mai pu­ţin gravă decît balcanizare. Libanizarea de­semneză un proces de fragmentare a unui stat pe fond de conflicte confesionale. Mai nou, văd că pătrunde în limbajul curent termenul de somalizare („somalisation“), cuvînt care captează ideea de prăbuşire a autorităţii statale şi de fragmentare clanică a teritoriului. Cum să evităm so­ma­lizarea Libiei, sau somalizarea Sahelului? se întreabă presa şi strategii. Mai rar, dar deja intrat în dicţionare, este termenul irlandizare. În revista Esprit am găsit acest incredibil titlu, datînd din septembrie 1989: „Palestina – Israel: se merge spre ir­lan­dizare?“ Irlandizare nu s-a fixat însă în mod durabil în limbajul analitic şi mediatic, poate şi pentru că între timp conflictul dintre catolici şi protestanţi în această regiune s-a mai calmat. O apariţie meteorică pe cerul limbajului jurnalistic a fost termenul finlandizare. Anul naşterii sale este 1953 cînd occidentalii constatau cum Finlanda, sub presiunea Uniunii Sovietice, aproape că nu mai avea politică externă şi nici suveranitate...

Ca bun colecţionar de termeni insoliţi, dar şi de clişee care ţin gîndirea în impas, mai am în insectarul meu termeni precum columbizare, afganizare, israelizare, cecenizare, catalonizare... Există un pericol de afganizare a Pakistanului, sau regiunii Sahelului, ne spun unii experţi. Iar în America latină columbizarea stă la pîndă, mai ales în Mexic, ţară care a preluat flagelul traficului de droguri şi al confruntărilor dintre cartelurile mafiote. Termenul israelizare a apărut în contextul multiplicării atacurilor teroriste în Europa, ceea ce îi face pe unii comentatori să avertizeze că pe bătrînul continent vom trăi curînd tot aşa cum trăiesc israelienii, într-o continuă stare de urgenţă, confruntaţi în fiecare secundă cu noi atentate.

Nimic nu se compară însă cu balcanizare, concept tocit şi utilizat excesiv, veritabilă sperietoare, cu conotaţia cea mai întunecată dintre toate, mai înrădăcinat în minţi decît oricare alt termen derivat dintr-o entitate geografică. Balcanizare este asociat cu toate sosurile actualităţii şi cu toate zvîrcolirile sociale şi geopolitice.

Într-un interviu publicat la începutul lunii mai în Le Figaro, filozoful francez Régis Debray deplîngea faptul că „globalizarea, care ar fi trebuit să fie un eveniment fericit, s-a transformat pînă la urmă într-o balcanizare furibundă“. Deduc din această frază că pot exista forme de balcanizare mai moderate şi altele mai grave... Ca formă de scurtătură reflexivă, de comoditate analitică şi de perpetuare a unui clişeu, balcanizare ţine deja de fenomenul pavlovizării discursului critic.

„Pericolul unei balcanizări a Spaniei şi al Europei este real“, scria Le Monde pe 11 octombrie 2017. „Internetul, dominaţie imperială sau balcanizare?“, se întrebau în septembrie 2013 doi experţi ai Institutului francez de analize strategice. „Opriţi balcanizarea sistemului educativ!“ cerea cotidianul comuniştilor francezi, L’Humanité, în octombrie 2012. Un grup senatorial avertiza, pe 28 martie anul acesta, că serviciul public feroviar riscă balcanizarea dacă Franţa deschide acest sector concurenţei…

Imposibil de enumerat aici toate domeniile de activitate sau fenomenele geopolitice peste care a fost aplicată eticheta „balcanizării“. Tuturor acestor minţi însă îmi vine să le spun: opriţi-vă, dragi confraţi, nu va mai pavlovizaţi, nu vă mai clişeizaţi, nu vă mai uniformizaţi. Nu neg că Balcanii au revenit în centrul atenţiei mondiale după 1990, în contextul destrămării Iugoslaviei şi al războiului din Bosnia. Ceea ce a realimentat termenul de balcanizare cu noi imagini de coşmar şi cu noi conotaţii negative. Nu neg nici faptul că opinia publică europeană s-a aflat în situaţia de a „revizita“ Balcanii prin ororile care s-au produs acolo între 1992 şi 1995. Sarajevo, Srebreniţa, Vukovar sînt nume care au fost atunci repetate zilnic, forţînd întreaga lume la un turism mediatic macabru.

Un fel de blestem conceptual apasă totuşi pe această zonă a Europei, în numele careia protestez: termenul de balcanizare nu reflectă decît carenţele de gîndire şi de informare ale celor care îl folosesc, precum şi un reflex condiţionat pavlovian în domeniul limbajului.