Balaurul cu șapte capete

31 martie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Ce-ți mai rămîne de făcut atunci cînd, în repetate rînduri, ca membru al unei societăți, ești tras pe sfoară, taxele și impozitele pe care le plătești nu se regăsesc în calitatea vieții, ți se jignește inteligența și ți se ia-n bășcălie demnitatea? Îți mai rămîne mîndria. O mîndrie care, rănită fiind, fuge ca un animal hăituit și-și găsește adăpost în adîncul „pădurii”. Se hrănește cu ce poate și-și linge rănile. Înțelegeți, vă rog, prin metafora pădurii, toată puzderia de narațiuni radicale „salvatoare”, aberante și ridicole care ne înconjoară la tot pasul. Ce faci atunci cînd, batjocorită din toate părțile, mîndria îți sîngerează abundent? Te refugiezi și-ți cauți alinarea în pădurea cu povești, departe de urîțenia realității care te-a făcut să suferi. Iar în pădure intri pe mîna duhurilor care-ți șoptesc la ureche și-ți îndrumă pașii exact într-acolo unde vor ele să te duci. În sălașul lor. Nu te vor devora. Ci te vor transforma într-o altă ființă. Îți vor obloji rănile și-ți vor întări zidurile cetății minții cu contraforți groși, pe care nimic nu-i va mai clinti din loc. Atunci cînd vei fi „vindecat și pus pe picioare” te vor trimite înapoi, însetat de răzbunare, în lumea din care ai venit. Iar tu te vei comporta asemenea unei fiare. Vei mușca în toate direcțiile și vei fi convins, pînă în adîncurile ființei tale, că „legea junglei” e singura pe care o merită specia din care faci parte.   

E clar că, într-un fel hibrid, complet nou și croit pe măsura vremurilor în care trăim, ne găsim într-o formă de război. Sînt fronturi de toate felurile, unele văzute, altele nevăzute, aproape întreaga planetă a devenit un teatru de operațiuni. Pandemia, pe cît de reală, e profund politizată, pînă la un nivel de cinism greu de imaginat. Se împart la vedere zone de influență, au loc manevre economice de dimensiuni colosale, iar conflictul s-a extins și în spațiul cosmic. Luna și Marte sînt doar două dintre teritoriile pentru care se află într-o competiție tensionată unii dintre semenii noștri. Totul are aspectul unei harababuri universale, dar e destul de clar că ne găsim în mijlocul unui conflict de amploare, care va stabili paradigma de existență a speciei noastre pentru epoca următoare. Războiul convențional, deși nu e complet exclus, are o doză destul de mare de oboseală morală. E foarte costisitor în ansamblul său și prezintă dezavantajul enorm al faptului că ocuparea unor teritorii vaste e aproape imposibil de conceput și de menținut în condițiile actuale. Evident, niciodată să nu zici „Niciodată!”. Habar n-avem ce întorsătură pot lua lucrurile în orice moment. Dar vremea în care ne găsim acum e foarte diferită de alte epoci istorice. Decorul și condițiile sînt altele. Însă ființa umană nu s-a schimbat atît de mult pe cît ne-ar plăcea să credem. Deposedează-ne de curent electric, de apă și de hrană pentru cîteva săptămîni și-o să vezi de ce sîntem în stare noi, oamenii.

Aici, la noi acasă, deși ne găsim în cea mai bună formă istorică de pînă acum, n-am prea reușit să ne ridicăm la înălțimea unora dintre momentele prielnice pe care le-am trăit de niște ani încoace. Pe de altă parte, n-am reușit să recuperăm, în profunzimea înțelegerii simbolice, niște teritorii pe care le considerăm românești, dar sînt părți ale altor state. Dimpotrivă, deși avem garanții de securitate fără precedent, cu toate că am aderat la o uniune în care ne-am visat să fim membri, țara se depopulează în urma unui exod ale cărui dimensiuni reale nici măcar nu ne sînt cunoscute. La nivelul interacțiunilor zilnice între membrii majorității din societatea noastră se discută frecvent despre „singura șansă e să pleci la muncă afară” sau despre „cine vrea să realizeze ceva pleacă de-aici”. E foarte adevărat că există și progrese evidente pe care le-a făcut societatea românească, dar ele sînt deseori considerate prea lente sau insuficiente. Deși am sperat o vreme că sîntem feriți de pericolele fundamentalismului, că am scăpat ca prin minune de amenințarea unor forme de autoritarism, cu toate că încă avem (doar din punctul acesta de vedere!) o poziție mai bună decît Ungaria sau Polonia, semnele de la orizont nu anunță deloc lucruri bune. Avem deja niște simptome alarmante, iar fondul nostru a demonstrat nu o dată că e gata să se sucească urgent în altă direcție.

Comunismul ne-a învățat, pînă la pătrunderea în intimitatea fibrei noastre, să ne mulțumim cu „hrana spirituală” a propagandei. Stalinismul și „Epoca de Aur” au desăvîrșit procesul, pentru că lecțiile ni le făcuserăm noi de mai multă vreme. Oricîtă nevoie adîncă am simți că are societatea românească de partea bună a fiecăruia dintre noi, ceva ne ține în loc, ne trage înapoi sau ne înrăiește. Luptăm de ani mulți cu acest balaur. Ducem lupta asta încă din adîncul basmelor, pînă în cea mai concretă particulă vie a prezentului. Cum reușim să-i tăiem un cap balaurului, cum crește altul la loc. Milioanele de români care muncesc în străinătate ar putea fi o salvare, un import de civilizație contemporană, cu toate bunele și relele ei. Dar cu sîmburele acela de putere a credinței într-un ideal care îmbină firesc bunăstarea personală cu preocuparea pentru starea societății în care trăiești. Românii plecați în străinătate continuă să existe aici în mai multe feluri, exercitînd o presiune serioasă și o împingere de la spate a lumii de acasă. Însă generația asta va obosi și va abandona, la un moment dat. Copiii acestor oameni nu vor mai fi la fel de români ca părinții lor, ci vor aparține mai mult societăților în care s-au mutat sau au trăit. Cîtă energie vom mai avea atunci să ridicăm paloșul și să mai scurtăm, cînd o fi nevoie, măcar cîte un cap al balaurului care bîntuie prin pădurile minților noastre? Ce bine-ar fi să înțelem cît de importanți sînt și copiii noștri de aici, de acasă. Căci ei vor duce greul tuturor oboselilor și renunțărilor noastre.           

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe